Câte scrisori a scris Urmuz?

Desigur, întrebarea nu este bine pusă, mai rezonabilă este „Câte scrisori scrise de Urmuz se cunosc?” Paradoxal – cum e personajul nostru atunci când nici nu te aştepţi – nici aceasta nu e o chestiune uşor de lămurit. La pagina 18 a monografiei sale Urmuz (Editura Dacia, Cluj, 1970), Nicolae Balotă spune: „Ne-au rămas câteva – mai exact opt scrisori (în majoritate cărţi poştale) trimise de Urmuz mamei şi surorii sale Eliza – Lizica – Vorvoreanu.” Nu ştiu dacă nu cumva criticul număra şi scrisoarea către Arghezi (deci nu trimisă mamei sau surorii), dar se potriveşte cu faptul că Saşa Pană şi, ulterior, Ion Pop, prezintă în volumele de care s-au îngrijit câte şapte cărţi poştale.

Interesant este însă că sunt cunoscute, de fapt, OPT cărţi poştale. Mi-a semnalat-o pe a opta, neinclusă în volumele amintite, dl George Corbu, „urmuzolog” vechi, dedicat, colecţionar de publicaţii legate de Urmuz – inclusiv al unei cărţi poştale pe care i-a încredinţat-o Eliza V. Vorvoreanu.

Povestea e surprinzătoare: dl Corbu a semnalat-prezentat această carte poştală încă din 1972, în revista Manuscriptum (anul III, nr. 3(8)), dând imaginea şi textul explicit şi, totuşi, informaţia a rămas ignorată până astăzi. Cum se explică acest lucru este greu de spus, fapt e că ea nu apare nici în recentul volum româno-italian Urmuz. Schiţe şi nuvele aproape… futuriste şi alte scrieri (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2022), cu studiul introductiv şi traducerea în italiană de Giovanni Rotiroti… Mea culpa pot zice, pentru că în martie 2022, am primit de la dl Corbu copia acestei cărţi poştale… Imaginea este a Cetăţii albe – Cetatea lui Ştefan cel Mare, iar textul este următorul:

„Budaki – 7/VIII/923 [deci cu trei luni înainte de sinucidere]/ Iubită Mamă,/ Îţi scriu tot din Budaki, unde am rămas în continuare la cură. Am până acum la activ mai mult de douăzeci de băi de nămol la soare./ Efectul curei e minunat deşi pentru moment mă simt slăbit, obosit din cauza iodului. Te rog nu te nelinişti de mine. Ştiu foarte bine să mă păzesc de tot ce trebuie. Cauza întârzierii primei mele scrisori se datoreşte împrejurării că am ajuns aici după 3 zile de drum, iar scrisoarea mea a trebuit să facă alte 3 zile pentru a-ţi parveni./ La 13-15 cor. voi sosi în Bucureşti./ Până atunci îţi zic/ La revedere şi/ Te îmbrăţişez cu drag,/ Mitică”

Semnalez aşadar din nou această carte poştală, reluând mai multe rânduri semnificative ale dlui George Corbu din numărul menţionat al revistei Manuscriptum:

„Şi tot în vremea asimilării lui Urmuz am avut îndemn şi reazim în înţelepciunea doamnei Eliza V. Vorvoreanu, sora lui Urmuz.

Ea făcuse să apară unele spicuiri – relevante şi indestructibile – din adevărata existenţă a lui Urmuz (Argeş, II, nr. 3, martie 1967, p. 11) sub titlul Amănunte inedite despre Urmuz. Tot ea mi-a dăruit o copie (a doua), cu note adăugate, a articolului apărut în Argeş şi mi-a arătat un număr, redus, de cărţi poştale adresate familiei, consimţind să se despartă pentru totdeauna de una dintre acestea.

Încredinţez lectorilor revistei Manuscriptum această epistolă a lui Urmuz. E vorba despre o carte poştală expediată mamei sale, cu trei luni înaintea tragicului eveniment, petrecut la 23 noiembrie 1923. Regretul este de a nu fi făcut-o mai din vreme. A fost pierdut astfel prilejul de a integra acest document printre cele, puţine, publicate de editorul acestuia, poetul Saşa Pană (Urmuz, Pagini bizare, Minerva, 1970).”

Să sperăm că de-acum epistola va fi luată în seamă, să sperăm că şi alte scrieri ale lui Urmuz vor ieşi la iveală în contextul anului aniversar-comemorativ 2023.

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Câte scrisori a scris Urmuz?

Urmuz, prin anii 1960

La finalul masivei monografii Urmuz sau Despre paradox (două volume, însumând aproape o mie de pagini) a profesorului Lucian Costache, apărută în 2020 la Ed. Zodia Fecioarei din Piteşti, se găseşte o bogată bibliografie de profil, pe care, în pregătirea Anului Urmuz 2023, am tot actualizat-o/îmbogăţit-o. Era deja impresionantă, dar are un ritm de creştere şi mai impresionant – şi nu e numai urmare a rubricii „Urmuziana” din revista Curtea de la Argeş… De aici, ideea simplă de a încerca o statistică pe decenii, chiar dacă aproximativă ca orice statistică. Zis şi făcut – şi am aflat că: după vreo duzină de articole mult elogioase ale celor care şi l-au asumat pe Urmuz ca „înainte-mergător” în anii ’30, au urmat două decenii de „linişte” aproape totală, explicate de război (anii ’40) şi apoi de instaurarea comunismului („obsedantul deceniu”), când numai George Ciprian scrie despre Urmuz, prin memoriile sale, şi Tudor Vianu, „în trecere”. Anii ’60 cunosc însă un reviriment neaşteptat, cantitativ şi calitativ în acelaşi timp. Pentru a justifica al doilea adjectiv, menţionez numele celor care i-au dedicat articole sau părţi consistente din articole: Paul Anghel, G. Călinescu, Nicolae Balotă, G. Ciprian, Valeriu Cristea, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihail Diaconescu, Eugen Ionescu, Saşa Pană, Ion Pop, Marin Sorescu. După aceea, interesul s-a stabilizat la cote înalte: în fiecare dintre următoarele trei decenii, până la final de mileniu, cu mult peste 20 de autori au scris despre Urmuz.

Întrebarea este, aşadar, ce s-a întâmplat în anii ’60? La noi şi în lume. Întrebare complexă, schiţez doar părţi de răspuns: se ieşise din stresul şi sărăcia războiului, situaţia internaţională se stabilizase, se simţea un oarecare „dezgheţ” şi în România, se revenise la căutarea de drumuri noi în literatură şi alte arte, comunicarea şi limitele acesteia deveniseră preocupări tot mai acute – şi am ajuns astfel la teatrul lui Eugen Ionescu, tocmai dedicat unor asemenea teme încă de la celebra Cântăreaţa cheală. Este cel care în 1965, în Precursori români ai suprarealismului, şi-l asumă explicit ca înaintaş pe Urmuz, îl şi traduce în franceză. Simultan însă, în România, Urmuz era redescoperit şi valorificat de numele mari amintite mai devreme. Exact în 1965 apărea şi cărticica lui Augustin Z.N. Pop, „conferenţiar universitar la Institutul Pedagogic Piteşti”, Din istoria culturii argeşene, unde Urmuz este prezentat astfel: „Nu numai înaintaş al poeziei noastre moderniste, dar şi precursor al suprarealismului în lume”. Cunoştea autorul scrierea lui Eugen Ionescu?

Greu de spus, dar sigur o cunoştea Miron Grindea – şi aici voiam să ajung, la ADAM, International Review, pe care acesta o scotea, în Anglia, de mai mulţi ani, „one-man performance”, spune admirativ Oliver Edwards în The Times. Am în faţă numărul triplu 322-23-24 din 1967, dedicat lui Urmuz şi lui… Picasso! Articolul de fond, semnat The Editor şi intitulat Urmuz – and „cet homme de toujours”, începe astfel: „Urmuz, scriitorul român a cărui operă redusă dar extraordinară apare aici pentru prima dată în engleză, poate fi foarte bine acceptat de admiratorii din Vest ca unul dintre înaintaşii suprarealismului”. Sunt traduse toate paginile bizare, inclusiv fabula Cronicari, iar la finalul revistei apar şi trei exegeze scurte, semnate de Mira Baciu-Simian, Valeriu Cristea, Matei Călinescu. Repet: o revistă care apărea în Anglia, editată de un român care era prieten cu Picasso… Este evident că o asemenea publicaţie, despre care nu am prea văzut să se vorbească, a contribuit mult la promovarea lui Urmuz în ţările de limbă engleză.

Închei amintind doar pe scurt (pentru că e din alt deceniu…) o publicaţie similară, dar apărută în Franţa, la Universitatea din Montpellier, Dialogue. Revue d’études roumaines. Numărul 7 din 1981 este dedicat „Aspectelor româneşti ale avangardei”, cu Urmuz, Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane „personaje principale”. De interes urmuzian direct este, în primul rând, articolul Les „jeux” d’Urmuz, de Nicolae Creţu, aparent, şeful comitetului de redacţie.

Chiar este impresionantă bibliografia Urmuz!…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Urmuz, prin anii 1960

Mihail Diaconescu despre Urmuz

Mărturisesc că ţin în bibliotecă de mai mulţi ani masivul (760 pag.) volum Icoane din trecut şi de azi. Portrete, evocări, mărturii (Editura Magic Print, Oneşti, 2017), al regretatului mare senior al culturii române, Mihail Diaconescu (1937-2020), dar abia recent, la semnalarea unui amic, am descoperit în carte paginile dedicate lui Urmuz. De fapt, se pare că nici „urmuzologii” nu cunosc intervenţia cu pricina (ea nu apare, de exemplu, în cartea lui Constantin Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, Cartea Românească, 2014, şi nici la bibliografia cărţii Urmuz sau Despre paradox de Lucian Costache, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020), deşi textul a apărut încă din 1966, sub titlul „Uimitoarea carieră a râsului lui Urmuz”, în revista Argeş.

Teza centrală a articolului este ideea că în „sumara operă” a lui Urmuz „s-au cristalizat expresii deosebit de semnificative ale spiritualităţii româneşti”, în particular, privind umorul (de limbaj) popular, cu trecere prin scrierile lui Anton Pann şi Ion Creangă, ajungând înspre noi la Ilie Moromete. „Indiferent dacă Urmuz şi-a scris textele cu migală, asociind în chip conştient realităţi insociabile, sau la repezeală, (…) procedeele sale, curat ţărăneşti, bine reprezentate în folclorul românesc, vor avea o uluitoare carieră, ajungând să stea la baza unei întregi arte (dramatice) cunoscute azi pe plan mondial. Destinul artistic al lui Urmuz e tulburător de asemănător cu al lui Brâncuşi.”

Autorul elaborează asupra acestor idei, le ilustrează din plin cu exemple din folclor, din autorii menţionaţi, iar în ceea ce priveşte „cariera” ulterioară, îi menţionează, din nou cu exemple, pe Arghezi şi Eugen Ionescu, găsind asemănări şi la Samuel Beckett. Interesant este că Mihail Diaconescu enunţă aici şi o idee foarte interesantă, formulată şi de J.L. Borges, în Otras Inquisiciones, 1952, dar probabil netradusă în româneşte în 1966 (în italiană a fost tradusă abia în 1973, aflăm din G. Rotiroti, Când soarele ajunge la solstiţiu, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2020), anume că succesorii îi creează pe precursori. Spune M.D.: „În general, mişcările literare, artistice şi filosofice noi, cu insuficient credit la public în primele momente ale afirmării lor, încearcă să se revendice a fi continuatoarele unor personalităţi de mare reputaţie sau de evidentă prestanţă. Urmuz a fost pentru avangardiştii români o astfel de personalitate.”

Desigur, Mihail Diaconescu nu cade în capcana limitării la umorul de limbaj, strat superficial totuşi la Urmuz, ci discută „logica ilogicului” acţiunii, grotescul personajelor, caracterul lor hibrid şi încă altele – iarăşi: ne aflăm în 1966, monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă, care „pune ordine” în toate acestea, va apărea abia patru ani mai târziu. Ulterior, Arghezi şi Eugen Ionescu vor face uz de procedee similare, prin excelenţă cel de-al doilea: „Constatarea că Ionescu descinde, literar vorbind, direct din Caragiale şi Urmuz, se impune chiar şi la o lectură sumară”. „Iar în Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, personajele seamănă până la identificare cu Stamate, Ismail, Algazy, Grummer şi cu ceilalţi eroi ai lui Urmuz.”

Finalul textului merită reluat aproape în întregime:

„Procedeele lui Urmuz au ajuns să servească scopuri opuse celor pentru care au fost concepute iniţial. Dintr-un exerciţiu comic, cu caracter corectiv tonic şi critic, realizat cu superlativă inteligenţă de Urmuz, ele au devenit modalitatea de comunicare a unei mizantropii negre şi a spaimei de a trăi, la Ionescu, la Beckett şi la alţi scriitori producători de literatură a absurdului.

Evoluţia acestor procedee este departe de a se fi încheiat. (…)

După Jonathan Swift, opera argeşeanului Urmuz marchează al doilea mare moment în evoluţia grotescului din literatura europeană şi mondială. (Subl. n., Gh.P.)

Cu precizarea că opera lui Urmuz, chintesenţă a unei modalităţi specifice a râsului ţărănesc şi a spiritualităţii româneşti, e mult mai bogată în consecinţe pentru dezvoltarea întregii literaturi moderne.”

Un cunoscător spune acestea – să luăm aminte!

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Mihail Diaconescu despre Urmuz

Urmuzind, la Vultureşti

Am menţionat comuna de pe Argeşel, dinspre răsăritul judeţului, mai ales pentru „culoarea locală” argeşeană, altfel „culoarea urmuziană” este cea care mă interesează aici… Este vorba despre profesorul-scriitor Romulus Sălăgean, locuitor al Vultureştiului, după ce mulţi ani a predat limba şi literatura română la un liceu din Roşiorii de Vede, şi despre aplecarea sa de durată, fertilă şi temeinică i-aş zice, spre lumea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, paradoxal de lung nume în comparaţie cu mai bine cunoscutul pseudonim Urmuz. În anul 2000, dl Sălăgean a publicat la Editura Euro-Vida din Bucureşti volumul Absurdistan sau Tzara lui Urmuz, conţinând 77 de replici la celebra „fabulă” Cronicari a legendarului scriitor născut la Curtea de Argeş.

Nu despre această carte vreau să vorbesc acum, ci despre un volum recent, publicat în 2019 la Editura Larisa din Câmpulung, Fructele memoriei, recomandat pe coperta din spate de citate din articole ale unor nume prestigioase care au scris despre autor: Paul Aretzu, Florentin Popescu, Mihail Diaconescu, Rodica Lăzărescu, Adrian Costache. Un volum „eclectic”, spune autorul în introducerea la carte, „Sic tranzit… tranziţia”, „născut dintr-un amalgam de sentimente contradictorii: entuziasm şi dezamăgire, euforie şi furie, iubire şi ură, elevaţie şi prăbuşire, compasiune şi dispreţ, mânie şi iertare, admiraţie şi greaţă, revoltă şi clemenţă, orgoliu şi umilinţă, speranţă şi deznădejde…” Îl confirmă în Postfaţă („Mânuitorul de lance”) Rodica Lăzărescu, care precizează: „Autorul a adunat aproape tot ce a publicat în presă şi nu numai”, „memorialistică, publicistică, eseu şi cronică literară, proză scurtă, pamflet, parodie şi satiră (…), cărora li se adaugă o ultimă secţiune (Jocul de-a Urmuz), încadrabilă tot categoriei parodice”. Un volum „dare de seamă şi testament” – şi conchide postfaţatoarea: „Mărturia ororilor războiului şi a regimului comunist, cronica amară a anilor post-decembrişti, cartea vine să clatine mitul efemerităţii articolelor de ziar. Iată că, adunate în volum, textele de presă, ce prin definiţie trăiesc doar o zi, se pot transforma în martori deloc muţi ai unei epoci şi ai omului aflat sub vremi.”

Avem deja aici o sugestivă descriere a volumului, titlurile capitolelor sunt aproape exact specificate în citatul dinainte. Sensibil şi implicat, autorul participă şi suferă, reaminteşte şi atrage atenţia asupra evenimentelor, a personajelor implicate în ele, a relelor din deceniile din urmă, din timpuri mai vechi. Iar Jocul de-a Urmuz este concretizat în 30 de „fabule” imitând întocmai originalul urmuzian (stil, prozodie, „cică” de la început, morala din final şi toate celelalte), adresate mai direct sau mai aluziv unor actori de pe scena politică românească postdecembristă, cu umor acid şi pişcătoare maliţie.

Nu ilustrez, remarc doar că, alături de volumul din 2000, autorul însumează peste o sută de „urmuzo-fabule” publicate deja şi anunţ faptul că el are încă un volum în pregătire, care va conţine exact 100 de piese inedite, gândit să apară pentru a marca anul viitor, când se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Urmuz. Pentru a sugera dexteritatea dlui Romulus Sălăgean, precizez însă că pe pagina de gardă a volumului pe care mi l-a trimis de curând a scris o „dedicaţie” sub forma unei „urmuzo-fabule” care preia ca titlu termenul „aberoizi” pe care l-am folosit într-un editorial din revista Curtea de la Argeş. Citez doar primele patru dintre cele şaisprezece versuri: „Cică nişte-aberoizi/ Duceau lipsă de covizi/ Şi l-au rugat pe Wuhan/ Să-i cultive-ntr-un borcan.” Şi aşa mai departe, în ton cu pandemia, până la „Morală: Pangolinul sau liliacul”…

Închei cu o observaţie generală: posteritatea lui Urmuz este realmente fabuloasă, termenul de urmuzologie, lansat deja cu mai mult de două decenii în urmă de scriitoarea Ana Olos, alias Anagaia, din Baia Mare, este acoperit cu prisosinţă. Iar până în „Anul Urmuz 2023” mai sunt (doar) câteva luni…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Urmuzind, la Vultureşti

Ascultând despre Brâncuşi, gândind la Urmuz…

Scriu aceste rânduri la câteva ore după o frumoasă întâlnire dedicată Zilei Naţionale a lui Brâncuşi, 19 februarie, ziua sa de naştere (Hobiţa, 1876), întâlnire organizată de Muzeul Municipal Curtea de Argeş. A vorbit mai întâi criticul şi istoricul de artă Luiza Barcan, plecând de la aforismele lui Brâncuşi, strânse în volumul trilingv, româno-franco-englez, Aşa grăit-a Brâncuşi (Scrisul Românesc, Craiova, 2011), de Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului care l-a ajutat pe Brâncuşi să ridice Coloana Pomenirii fără Sfârşit, numele originar al Coloanei de la Târgu-Jiu. A urmat ÎPS Calinic Argeşeanul, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, autor, cu ceva ani în urmă, a unei broşurele Pace şi bucurie cu Brâncuşi, extinsă şi inclusă într-un volum bibliofil apărut în 2021 la Editura Fundaţiei Calinic Argeşeanul, Oeşti Pământeni, cu titlul Brâncuşi şi psalmul creaţiei (urmat de traducerile în engleză, franceză şi italiană). Zic bibliofil, privind calitatea editorială şi, de asemenea, bogata ilustraţie: fotografii din viaţa lui Brâncuşi, ale operelor sale, ale copertelor unor cărţi care-i sunt dedicate. Doi buni cunoscători ai vieţii şi operei lui Brâncuşi, doi profesionişti, înaltul ierarh fermecând ca totdeauna şi prin retorică şi spontaneitate – şi dăruind fiecărui participant un exemplar al cărţii recente.

Atins de urmuzofilie cum sunt, am avut un frison aproape continuu. Foarte multe fraze rostite cu referire la Brâncuşi puteau fi transpuse asupra lui Urmuz sau trimiteau la scrierile acestuia, foarte multe detalii din biografia artistică a lui Brâncuşi „rimează” cu detalii din biografia lui Urmuz. I-am mai asemuit pe cei doi, dar acum multe legături noi am întâlnit – începând cu chiar titlul cărţii de aforisme, replică la Aşa grăit-a Zarathustra a lui Nietzsche, carte şi filosof care mult l-au influenţat pe Urmuz. De altfel, Eliza (căsătorită) Vorvoreanu, sora lui Urmuz, spune în însemnările sale despre viaţa „legendarului” ei frate: „Lui Urmuz nu-i scăpa nicio expoziţie, niciun muzeu nevizitat: Grigorescu, Luchian, Aman, Andreescu erau încântarea lui. Îmi aduc aminte să într-o expoziţie ocazională se găsea Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi. În repetate rânduri s-a dus s-o vadă, s-o studieze; îl minuna tot ce era nou şi desăvârşit în artă (şi-n ştiinţă), descoperiri, invenţii etc.”

Lista asemănărilor este lungă (desigur, şi multe deosebiri între cei doi pot fi găsite): pasiunea puternică şi constantă pentru muzică (interpreţi amândoi, Urmuz şi compozitor); cultură bogată (mitologie, filosofie, ştiinţă chiar); înnoitori geniali ai domeniilor lor, dar fără a fi iconoclaşti, negativişti, demolatori; căutători ai esenţei („Eu sculptez zborul, nu pasărea” – Brâncuşi), ai perfecţiunii, şlefuitori până la extrem ai materialului (să ne amintim de multele versiuni ale manuscriselor lui Urmuz); critici ai politicii şi micimilor omeneşti, autori de cugetări-aforisme (mai mult orale la Brâncuşi, dar consemnate de cei din jur, pierdute cele ale lui Urmuz, deşi au fost scrise); posteritate mereu crescătoare, ca faimă, volum al exegezelor; au dat naştere, alături de Eminescu, la domenii de cercetare care le poartă numele (eminescologie, brâncuşiologie, urmuzologie); psihologii complexe, singuratici în esenţă, dar înconjuraţi de mulţi amici; imitaţi, dar imposibil de imitat cu adevărat…

„Frisonului” din sala Muzeului mi se adaugă acum un nou frison, când descopăr pe internet „istoria” legiferării Zilei Naţionale a lui Brâncuşi, mai precis, o frază din motivarea legii, care vorbeşte despre „o reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea sculptorului de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului nostru”. Pelicanul sau babiţa, dicteu suprarealist sau urmuzism parlamentar incult?… Nici nu mai comentez bazaconia, noroc că legea a trecut (la a doua încercare!) şi astfel avem ocazia, ba chiar datoria, să-l cinstim, măcar de ziua lui (…), pe unul dintre românii cei mai cunoscuţi în lume. Un ţăran din Gorj care a deschis la Paris „o filială a Mănăstirii Tismana” (Brâncuşi către Petre Pandrea). Pace şi bucurie, aşadar!

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Ascultând despre Brâncuşi, gândind la Urmuz…

Memoriile lui Constantin Beldie

Reamintesc că este vorba despre Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)], Editura Albatros, Bucureşti, 2000, cu o prefaţă de Nicolae P. Leonăchescu, un volum de 378 de pagini. Încep prin a relua, de la pag. 64, rândurile referitoare la poemul-epitaf menţionat data trecută:

 „Dar deunăzi, plimbându-mi melancolia acestui început de primăvară prin Cimitirul Bellu, ca în tinereţile noastre romanţioase cu decoruri adecvate de cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrâneţi şi sălcii plângătoare, – după ce privisem la resturile cochetăriei, câţiva piepteni şi mărgele, ale unei cucoane prestigioase de acum treizeci de ani, dezgropată ca să-i facă loc ginerelui, încă tânăr, al octogenarului meu profesor C. Rădulescu-Motru –, am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz şi al familiei, cu fotografii în porţelan şi cu un lung epitaf în versuri libere pe mormântul frumosului său frate mai mic, «bulibaşa» cum îi spunea pentru pretenţiile lui de şef al boemei noastre zăpăcite de odinioară, titlu pentru care împrumutase toată recuzita necesară din Scènes de la vie de bohème, a lui Henri Murger, cartea care ne-a scos din minţi pe mulţi: părul mare şi buclat la ceafă sub borsalina cu borurile exagerate, bărbuţa oacheşă şi creaţă sub lavaliera neagră în falduri, macferlanul negru cu pelerină bogată şi o alură gravă şi funebră de «poète maudit».

Reproduc aici, cu stilul epocii şi generaţiei noastre de formaţie în multe privinţe artificioasă, epitaful ce singur şi-a elaborat frumosul nostru bulibaşă, răpus la 29 de ani de o Muză lascivă cu prea exigente ispite şi chemări de dragoste.”

Urmează poemul, exact cum l-am consemnat săptămâna trecută. Se înţelege (poète maudit) că „bulibaşa” Constantin a mai scris şi alte poeme – au rămas consemnate pe undeva? Pentru că C. Rădulescu-Motru a devenit octogenar în 1948 (născut în 1868), iar C. Beldie a murit în 1954, rezultă că vizita la Bellu a avut loc în intervalul 1948 – 1954. Au trecut vreo şapte decenii de atunci. Norocoasă întâmplare că placa de bronz a supravieţuit, şi mai norocoasă întâmplare că a fost şi găsită.

Revenind la volum: extrem de dens în informaţii, un număr enorm de citate şi referinţe literare, istorice, mitologice, la fel de mare numărul personalităţilor vremii, descrise cel mai adesea maliţios, fără înfrumuseţări amabile, ba chiar dimpotrivă (nici despre Urmuz nu vorbeşte cu entuziasm, la fel despre tatăl său, doctorul Ionescu-Buzău, autor de lucrări medicale în care-l combătea pe Pasteur…), critic la adresa şcolii, a medicilor, avocaţilor, inginerilor şi profesorilor „în casele cărora n-am văzut un raft de cărţi”, iar pe pereţi „numai reproduceri mediocru galante, ca în odăile prostituatelor” (pag. 71). Pentru că am adus vorba: „Ca bărbat, Constantin Beldie n-a fost cruce de biserică! A cunoscut viaţa din plin şi recomanda şi altora acelaşi lucru. De aceea amintirile sale sunt atât de atrăgătoare; ele reflectă viaţa în toată frumuseţea şi penumbrele ei, povestită fără false pudori şi fără teoretizări exclusiviste.” – spune prefaţatorul (pag. 35), delicat faţă de „penumbrele” destul de ostentative din carte…

Revenind la Urmuz, mai reiau câteva rânduri. „Iar dadaismul şi suprarealismul care au întors pe dos cafenelele literare din Occident, (…) îşi au rădăcinile pe malurile buruienoase ale Dâmboviţei” (pag. 41). „În echipa noastră cu lavaliere la gât, am numărat, la un moment dat, şi pe Urmuz, inventatorul genului suprarealist în literatura noastră (şi poate un precursor al acestei tentative literare), diletant în ale scrisului, gustat printre cei dintâi şi lansat de Tudor Arghezi” (pag. 63).

O carte care merită citită, şi pentru informaţia cultural-istorică pe care o conţine, dar şi pentru stil. O carte temeinică, despre o vreme frământată, exuberantă, căutându-şi rostul, vremea boemei libertine şi iconoclaste, dar interesată de muzică, filosofie şi mitologie. Vremea lui Urmuz…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Memoriile lui Constantin Beldie

Un poem urmuzian

În principiu, serialul de faţă se referă la Urmuz doar ca… DOP (denumire de origine controlată) sau IGP (indicaţie geografică protejată), desigur, fără să se garanteze calitatea, ca în cazul vinurilor, ci doar „trasabilitatea”. Apropierea Anului Urmuz 2023 atrage însă în mod firesc atenţia în direcţia înainte-mergătorului (modernismului literar european) şi contemporanului nostru (termenul „urmuzian” este tot mai mult folosit în ultimii ani, pentru a descrie lumea, aşa cum e, la noi sau aiurea), de aceea, mă voi referi tot mai des la el. În tableta de faţă, semnalând un poem-epitaf care mi-a dat de lucru în ultimele luni. „Filmul” este următorul.

Pe 3 decembrie 2021, dl Marian Nencescu, colaborator vechi al revistei Curtea de la Argeş, a identificat la Cimitirul Bellu mormântul lui Urmuz, în „Figura 50, locul 3”, era singura informaţie pe care i-am putut-o da, din cartea lui Saşa Pană din 1970, Urmuz, Pagini bizare. O mică junglă, părăsită, nu intru în amănunte. Prin bălării, dl Nencescu a găsit o „placă de tablă” cu o inscripţie pe ea, iar pe placă, un poem. Iată-l:

Nu plângeţi… Nu fiţi ipocriţi

Pe tine te binecuvântez şi preamăresc

fermecătoare zeiţă cernită a morţii!

Pribeag, cu sufletul bolnav,

plin de revoltă, păcat şi remuşcare,

Cu inima ’nsângerată, zadarnic

Cerutam haosului îndurare.

Doar tu din negrul şi tăcutul palat

ai coborât la mine, îndurătoare.

Cu braţe moi ai cuprins trupumi şubred,

la sânu-ţi cald lai strâns

şi buzele tale fragede pe buzelemi arse,

au stins chinul istovitor din mine.

Slavă ţie, slavă, Venus Libitina!

                            *

Călătorule,

de cobori în cetatea celor vii

spunele

i dulce sărutarea morţii,

şii primitor

şi cald pământul,

mama şi mormântul

nostru

al tuturor.

Sub poem scrie, cu majuscule, „CONST. IONESCU-BUZĂU. 1885 – 1914”. Este vorba despre fratele lui Urmuz, născut tot la Curtea de Argeş, care a murit la doar 29 de ani, nu mi-e clar din ce cauză, pneumonie scrie undeva.

Putea fi un epitaf pentru Constantin, compus de Urmuz, s-ar fi potrivit din multe puncte de vedere, mai ales că 1914 este anul în care „îl obsedează gândul morţii. Tremură de groaza ei” (Nicolae Balotă, în Urmuz, Editura Dacia, 1970, pag.  31), anul în care scrie mult citata „odă” dedicată revolverului, „suveran al lumii”. Numai că se pare că este un auto-epitaf, scris chiar de Constantin.

A descoperit asta dna Ana Olos, urmuzolog din Baia Mare, care mi-a trimis câteva pagini scanate din Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)] de Constantin Beldie, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. Între timp, am făcut rost de carte. Aproape 400 de pagini extrem de dense, tipărite cu litere mici, şi extrem de interesante, scrise de un personaj implicat din plin în viaţa culturală (literară şi gazetărească deopotrivă) şi politică a primei jumătăţi a secolului trecut. (A trăit între 8 septembrie 1887 şi 11 iunie 1954, Wikipedia spune că s-a născut la Stroeşti-Argeş, dar de fapt tatăl său era de aici, descendent al unui pandur de-al lui Tudor, C. Beldie s-a născut în Bucureşti.)

Data viitoare, voi prezenta pe scurt cartea, reluând paragraful referitor la poemul dinainte. Până atunci, anunţ doar faptul că volumul beneficiază de o consistentă prefaţă, scrisă de un alt stroeştean, cu siguranţă cunoscut cititorilor, anume profesorul şi omul de cultură Nicolae P. Leonăchescu (9 iulie 1934 – 4 august 2019).

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Un poem urmuzian

Domenico Jacono despre Urmuz

Ediţia critică Urmuz. Schiţe şi nuvele aproape… futuriste apărută la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în 2017 (ediţia a II-a), sub îngrijirea şi cu un consistent studiu introductiv de Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române, bun cunoscător al suprarealismului românesc şi european, are un cuvânt de încheiere semnat de Domenico Jacono. Numele sună italian, dar este vorba despre un „anticar vienez şi traducător din literatura română”, după cum îl prezintă Ion Pop la începutul cărţii, care i-a „semnalat existenţa în colecţiile Bibliotecii Academiei Române a unui alt set de manuscrise, pe care le descoperise, la rându-i, graţie unui articol publicat de regretatul critic şi cercetător George Muntean în revista Manuscriptum, nr. 3, din 1975”.

Sar acum la finalul volumului, la „Paginile bizare ale lui Dinu Pillat – o descoperire”, amintitul cuvânt de încheiere, în care Domenico povesteşte seria de întâmplări norocoase care l-a dus la ceea ce e cunoscut acum drept „Caietul roşu”. Era în 2007, când, „aprofundând literatura lui Urmuz”, pregătind o traducere în germană a acestuia, absolvea un stagiu de traducător în România. Spune „anticarul vienez” (internetul nu numai că îi confirmă preocupările, dar dă detalii de tot interesul privind anticariatul său din Viena): „Dar destinul mi-o luase înainte, cu o coincidenţă stranie”. Era vorba despre descoperirea numărului din 1975 din Manuscriptum, în care G. Muntean vorbea despre caietul cumpărat de BAR, în 1955, de la sora lui Urmuz, Eliza V. Vorvoreanu, printr-un intermediar, operaţiune intermediată la rându-i de Dinu Pillat, drept care catalogul BAR „ascunsese” caietul sub numele acestuia din urmă. A trebuit să treacă două decenii, până să vină un vienez cu nume italian, vorbitor de limbă română, să-l scoată la lumină!…

Ideea de „coincidenţă stranie” trebuie reţinută, fără a cădea neapărat în… fandaxie: biografia post-mortem, dacă se poate comite o asemenea sintagmă, a lui Urmuz este plină de întâmplări cu probabilitate mică, dar cu efecte solide – pot oferi o mică colecţie din experienţa proprie în domeniu din ultimii ani…

În cazul de faţă, „caietul roşu” a semnalat mai multe lucruri: Urmuz s-a gândit la un volum al prozelor sale, le-a transcris într-o formă „finală” (chiar dacă modificări, îndreptări, ştersături apar şi în caiet…), a găsit şi un titlu de tot interesul, Schiţe şi nuvele… aproape futuriste (evidentă aluzie ironică la futurismul italian, la Manifestul lui Marinetti din 1909). Mai sunt şi clarificări locale, preluate în ediţia critică amintită, cum este amănuntul important, semnalat şi de Domenico Jacono, cum că Urmuz a scris că Ismail îl folosea pe prietenul său Turnavitu drept „şambelan” la viezuri, nu „salam”, cum s-a scris de obicei, formă cam fără noimă.

Finalul textului lui Domenico conţine însă un paragraf de tot interesul, pe care îl reiau aproape în întregime.

„Deci din trei motive mă bucur pentru apariţia acestei ediţii. Primul, pentru că reaminteşte opera unuia din cei mai mari scriitori români. [Fraza aceasta ar trebui scoasă cumva în evidenţă, scrisă cu litere aldine, de exemplu, pentru că se alătură altor aprecieri similare semnate de cunoscători ai literaturii avangardei, pe care ar trebui să-i luăm mai mult în serios când vine vorba despre concitadinul nostru Urmuz – nota. m., Gh.P.] Al doilea, pentru că mă pot număra şi eu printre cei care au moşit acest lucru şi, al treilea, pentru că furnizează o bază întregită a textului pentru noua mea traducere în limba germană, (…) aşteptând să ia formă de carte pentru a-l răpi din nou şi pe cititorul german în cu adevărat bizarele pagini urmuziene.”

Mulţumim, Domenico (şi sperăm să te întâlnim în Anul Urmuz 2023 la Curtea de Argeş)!…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Domenico Jacono despre Urmuz

Jurnalul lui Geo Bogza

Este intitulat Jurnal de copilărie şi adolescenţă, a fost publicat la Editura Cartea Românească, Bucureşti, în 1987. Acoperă zece ani, din 1923 până în 1932. Născut fiind în 1908, Geo Bogza avea 15 ani în 1923, deci nu mai era deloc un copil, iar în 1932, la 24 de ani, numai adolescent nu se mai putea numi. De altfel, mai tot jurnalul este preţios-pretenţios, teribilist, revoltat şi mândru de a fi astfel. Zic „mai tot”, pentru că începutul este „o obligaţie şcolară”, o spune chiar autorul în introducerea la carte („Aventura de a fi om”), jurnalul fiind demarat, pe 21 mai 1923, la ordin: elev la marină, unde ajunsese „cu gândul că fac un pas care îmi va aşterne în faţă întreaga întindere a lumii”, împreună cu colegii, primeşte de la ofiţer un caiet pe coperta căruia este pus să scrie Impresii personale – drept care însemnările din primii ani (părăseşte marina în decembrie 1925) sunt simple, cu adevărat „impresii” de elev-marinar. Viaţa la bord şi în porturi, vremea, mici probleme de sănătate, lecţii, examene, lecturi, detalii – uneori la limita derizoriului („După masă m-am grăbit să-mi spăl rufele. M-a ajutat foarte mult Munteanu P.”).

Cu vremea, „copil şi adolescent” civil, Geo Bogza prinde gustul scrisului, gustul boemei, al aventurii spirituale (şi erotice – o permanenţă a preocupărilor sale), cunoaşte „floarea” avangardei româneşti a vremii, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Ştefan Roll şi aşa mai departe, citeşte cu o frenezie admirabilă cărţi variate, de la literatură la teorie şi critică literară şi de aici la filosofie şi sociologie, se implică într-o afacere cu sifoane, se agită, se autoevaluează-interoghează, se compătimeşte – şi îşi notează aproape zilnic ce face şi ce-i trece prin minte. „Vineri 30 septembrie [1927]: Stare sufletească nebuloasă. Mă gândesc să intitulez revista de la Câmpina Urmuz.” Este prima menţionare a revistei cu acest nume. Au apărut cinci numere, primul în decembrie 1927 (pag. 140). (Interesant este că în Dicţionarul general al literaturii române, vol. Ţ/Z, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009, se spune că primul număr al revistei Urmuz a apărut în ianuarie 1928 – poate aşa a fost datat acel număr.)

Sunt mai multe însemnări legate de revista cu pricina, interesante pentru istoria publicaţiilor literare româneşti, dar şi mai interesante – pentru „urmuzologie” – sunt însemnările din toamna lui 1930, legate de vizitele la mama lui Urmuz, prima împreună cu Saşa Pană şi cu Voronca. Apar aici detalii care le completează pe cele consemnate de Saşa Pană, la rândul lui, în propriul jurnal. Au fost prima dată la mama lui Urmuz pe 2 octombrie, joi, au mers din nou pe 10 octombrie („Ea nu era acasă. O fată a ei, o individă care caută râcă, de care am fost informaţi că trebuie să ne ferim.” (?!)) Pe 12 octombrie, găsesc la mama lui Urmuz „nişte caiete”, care „îi veniseră de la Turnu Severin, de la o fată a ei” „Caietele conţin vreo cinci sute de cugetări, de la prima vedere, plate, şi o bucată nouă, Fuchsiada.” (Saşa Pană copiază două, cu numerele 578 şi 579, deci erau vreo şase sute în total!) Pe 13 octombrie, mama lui Urmuz, „probabil instigată de cineva, începe să vorbească despre drepturi de autor, proprietate literară şi mai cere termen până sâmbătă pentru a semna autorizaţia” de tipărire. Semnează totuşi, pe 18 octombrie, numai că pe 15 apare o altă problemă: printre cugetări se găseşte una „cu caracter antisemit şi după citirea ei văd cum lui Edy [Voronca] îi piere elanul iniţial”. Caietele au dispărut, până acum mama lui Urmuz fiind considerată vinovată de asta – să fi fost implicaţi şi Voronca şi Pană în această operaţiune?… Dacă o fi fost aşa, nu vom afla niciodată. Fapt este că, se pare, cei trei au răsfoit/citit caietele, dar, din păcate, cunoscute sunt numai două cugetări, cele menţionate, copiate de Saşa Pană. „Plate” sau nu, ele s-ar fi adăugat frumos operei lui Urmuz, dar se vede că n-a fost să fie…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Jurnalul lui Geo Bogza

Două citate din Saşa Pană

Cu ocazia expoziţiei Urmuz din 18 martie, am primit de la dl Vladimir Pană cartea tatălui său, primul editor al lui Urmuz, Saşa Pană, Născut în ’02, ediţia a doua, apărută la Editura Pandora, Bucureşti, 2021. Un tezaur! Opt sute şi ceva de pagini, plus multe fotografii, scrise „din interior, din linia întâi”, de unul dintre cei mai avizaţi martori – şi actor direct! – al mişcărilor literare (şi nu numai) din prima parte a secolului trecut. Nu este numai „cartea unei vieţi, ci totodată, şi mai ales, a unei epoci”, precizează autorul la pag. 20. O cantitate imensă de informaţie, notată atunci, rescrisă ulterior – dar nu la „fresca” generală mă voi opri aici, ci la două dintre cele vreo patruzeci de referiri la Urmuz, anume, la vizitele făcute în 1930 la mama acestuia, în căutare de manuscrise.

Reiau mai întâi de la paginile 362-363, cu detalii, pentru atmosferă, dar şi pentru că sunt oferite date foarte precise de interes biobibliografic urmuzian. Citez:

Transcriu aşa cum a fost consemnată ziua următoare (joi, 2 octombrie), când am făcut prima vizită la doamna Ionescu-Buzău, mama lui Urmuz: „Geo şi-a îmbrăcat cămaşă proaspătă. Plecare în plimbare prin oraş.

Prânz la Marcu Goldenberg. După-amiază cu Geo la Edy. Pe seară hotărâm să ne ducem la mama lui Urmuz şi să solicităm autorizaţia de publicare în volum, în editura UNU, a schiţelor lui Urmuz. Cu emoţie am intrat în odăiţa unde a locuit Urmuz şi de unde a plecat pe drumul fără întoarcere. Mamă-sa venea de la cimitir. S-a bucurat când a aflat că ne interesăm de fiul ei, dispărut cu 7 ani în urmă în chip tragic. Ne-a vorbit de dânsul, ne-a arătat din picturile ce făcea, a plâns. Voronca a plâns şi el. Simţeam o bară transversală peste coşul pieptului. I-am văzut fotografia, doamna Ionescu-Buzău ne-a oferit-o frontispiciu pentru volum. Cartea va trebui să apară curând, în noiembrie. Maică-sa va scrie fiicei de la Turnu Severin să-i trimită eventualele manuscrise ce le are şi ne va da autorizaţia solicitată. «Avea un stil neînţeles de toţi, ce rău îmi pare că nu 1-aţi cunoscut… Ţinea la mine, deşi nu-mi vorbea niciodată despre ce lucrează. În ultimul timp mai mult citea. Îl citea pe Marinetti.»

Am plecat din strada Apolodor 7 pe ploaie şi împreună Edy şi Geo am făcut paşi în neştire. În faţă la Socec ne-am oprit şi Voronca mi-a spus cu glas solemn, parcă dădea un ordin: «Urmuz trebuie să apară în noiembrie».

Şi a apărut. Între timp am mai făcut şi alte vizite cu Bogza, şi singur, pentru a afla date biografice şi a cerceta lădoiul cu manuscrise.

Am încheiat citatul (nu am trei tipuri de ghilimele, pentru a marca şi grafic).

Un paragraf lung şi interesant îi este dedicat lui Urmuz la pagina 371. Extrag:

Urmuz a avut mai multe surori şi fraţi. Una din surori a murit tânără. Se pare că era o fiinţă interesantă, ca şi unul din fraţi (avocat, pare-mi-se). Avea multe manuscrise pe care le-a ars în preajma morţii. Urmuz l-a înmormântat conform cu indicaţiile primite, punându-i pe mormânt o grămadă de blocuri de piatră şi o placă de aramă cu un epitaf pe care şi-l pregătise din viaţă. (…) Tot atunci am aflat că are şi compoziţii muzicale (simfonii, sonate) şi că a încercat să picteze. Ne-a dat adresa mamei sale, care locuia în strada Apolodor, nr. 13. Mac ne-a vorbit îndelung despre această femeie, care, deşi nu a înţeles pe fiul ei, îşi dădea seama că e o personalitate. Un punct nevralgic care exista: acolo locuieşte şi colonelul Vorvoreanu. Soţia sa e soră cu Urmuz. Când acesta trăia, ea nici nu vroia să ştie de el. Acum se pare că ar vrea să-l speculeze post-mortem şi se declară mare iubitoare întru apărarea memoriei neînţelesului ei frate. Va trebui deci s-o câştigăm pentru a obţine învoire să publicăm scrierile lui Urmuz.

Mă opresc. Interesante rânduri, interesante personaje. Şi câte vor mai fi fiind de aflat despre Urmuz şi ai lui…

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Două citate din Saşa Pană