[Editorial – Anul XIII, Nr. 2(135), Februarie 2022]
Recunosc, titlul dinainte atrage atenţia, dar este derutant-alarmist, nu pe deplin suprapus pe mesajul acestui editorial, pentru că mesajul este, de fapt, următorul: Atenţie, se apropie Anul Urmuz, 2023, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea sa (17 martie 1883, Curtea de Argeş) şi 100 de la moartea sa (23 noiembrie 1923)!
Numere „rotunde”, nume celebru – „premergătorul revoltei literare universale” (Eugen Ionescu), revendicat de dadaişti, precursor al suprarealismului, pus în context cu Lewis Carroll, Alfred Jarry, Daniil Harms, Franz Kafka şi alţii, mult invocat pe meleagurile noastre (neliterare) drept cheie pentru înţelegerea „epocii”, a vieţii politice în primul rând, alături de Caragiale, care singur nu mai este suficient „într-o ţară şi într-un timp în care absurdul abundă la tot pasul” (Nichita Danilov, pe coperta cărţii sale De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, Ed. Tracus Arte, 2021). Localizarea „într-o ţară” se poate omite, absurdul e… pandemic (cu menţiunea, totuşi, că Urmuz nu e neapărat absurd, el doar pare astfel la prima lectură, el simte enorm şi vede monstruos (vorba lui Caragiale despre sine), apoi sintetizează brâncuşian, până la maximum de conţinut în minimum de expresie; amintiţi-vă numai episoadele din finalul „nuvelei” Algazy şi Grummer, cu resturile de poeme găsite printre cârpe şi arşice, consumate şi digerate de Grummer şi vomitate în mâinile lui Algazy, în timp ce în pântecul acestuia se trezeau fiorii literaturii viitorului… un pamflet-program literar în câteva rânduri).
Aş semnala însă aici derutantele (pentru mine), dar semnificativele scrisori către o misterioasă Domnişoară, publicate de acad. Nicolae Manolescu mai întâi în revista Ateneu, aprilie 1989, apoi în România literară, martie 1993. Citez o frază din a doua scrisoare: „Totuşi, te rog să nu mă judeci, ca om, după conţinutul fanteziilor mele bizare şi care sunt făcute nu numai pentru a amuza pe cititor, dar mai mult pentru a mă amuza eu pe socoteala lui…” (subl. mea) Ideea este reluată aproape în aceiaşi termeni şi în scrisoarea a treia (argument puternic pentru Ioana Pârvulescu în a deduce, în aceeaşi Românie literară, că Urmuz este obţinut din Ursuz, printr-o „mutaţie punctuală” – termen din genetică – sugerată de Amuz: schimbarea lui S în M). Totul converge spre concluzia articolului „Despre Auto-Kosmos” al Simonei Popescu (idem) – spicuiesc doar: „Ceea ce a creat Urmuz nu seamănă cu nimic din literatura română. (…) Nu doar un simplu joc. (…) Creaţia lui e o manifestare a spiritului pur, ceva care, ca şi credinţa, e de o esenţă superioară gândirii.// Urmuz mi se pare simbolul acestei independenţe infinite şi inutile, de o măreţie a gratuităţii care poate perplexa lumea noastră prinsă între ventilatoare de stat precum Turnavitu şi plebea ideologică, naivă.” (subl. în text)
Ne-am reîntors la „lumea noastră”, evit din nou să-l „pângăresc” pe Urmuz „aplicându-l” ca model/paradigmă realităţii, revin la alerta din titlu.
Ce va face Uniunea Scriitorilor în 2023, ce va face municipalitatea Curţii de (la) Argeş, ce va face revista – vom vedea. Planuri sunt multe, posibilităţi sunt multe, dificultăţi, de asemenea. Am primit, spre finalul lunii noiembrie 2021, o consistentă scrisoare din partea dlui George Corbu (epigramist de marcă, autorul unui „urmuzeu poetic” demn de predecesorul omagiat), cu zece iniţiative care ar merita puse în practică. Reiau doar una, pentru că deja menţionarea este un început de realizare: „Declanşarea unei campanii mediatice de descoperire, identificare sau recuperare, după caz, de documente de orice natură, mai puţin cunoscute sau necunoscute, referitoare la viaţa, profesia, pasiunile, relaţiile sociale şi nu numai întreţinute de Urmuz”.
Când fac chemarea aceasta, mă gândesc şi la jumătatea de metru cub de partituri, compoziţii ale lui Urmuz, pierdute, despre care vorbeşte Saşa Pană…
Mai propune dl George Corbu şi pelerinaje anuale la mormântul lui Urmuz de la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Aici, s-a făcut un neaşteptat de rapid şi de semnificativ pas înainte: pe 3 decembrie 2021 mormântul era identificat de dl Marian Nencescu şi fotografiat într-o stare dezolantă, părăsit ca de decenii bune; pe 7 decembrie, printr-un concurs de împrejurări parcă „aranjat de Sus”, mormântul era deja îngrijit, curăţat, vizitabil.
Există acolo o foarte interesantă coloană de marmură albă, cu nu mai puţin de 16 nume săpate în ea, lângă majoritatea fiind indicaţi anii de naştere şi deces. Voi relua lista în numărul viitor al revistei, alături de fotografii dinainte şi de după îngrijirea mormântului. Precizez acum doar că părinţii lui Urmuz şi fratele său Constantin nu apar pe coloană – unde vor fi fiind ei îngropaţi? Aş fi tare îndatorat cititorului pentru un răspuns. Ca urmuzofil neprofesionist, mai am, desigur, şi alte nedumeriri legate de familia doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, de socri şi cumnaţi, le voi formula tot data viitoare, sper că există urmuzologi care mă pot lămuri.
Până atunci, lansez deja invitaţia de a ne întâlni pe 17 martie 2022 (sigur lui Urmuz i-ar fi plăcut să-l omagiem şi la 99 de ani de la moarte, măcar pentru virtuţile numerologice ale lui 99 = 33 x 3 = 9 x 11 etc….), cu o floare, la mormântul 3 din figura 50 din Cimitirul Bellu.
Gheorghe Păun