Este titlul unei cărţi de Nichita Danilov (n. 1952), continuat însă cu „sau realitatea în formă de conservă”. A apărut în 2021, la Editura Tracus Arte din Bucureşti, are 570 de pagini. În dicţionarele literare, autorul este considerat (în primul rând) poet, dar a scris şi romane, premiate unele, deci de succes, iar manşeta copertei subliniază intensa sa activitate publicistică. Volumul de faţă adună laolaltă eseuri publicate probabil în periodice – lipseşte o prefaţă care să certifice acest lucru.
Titlul este urmuzian, conţinutul este ceva mai „cuminte”. Patru părţi, iată-le titlurile: De la Caragiale la Urmuz, Omul Cyborg şi setea de putere, Poezie şi manipulare, Arta străzii şi arta ca formă de tortură. Eseuri, bine argumentate, lucide, scrise cu implicare, adesea cu puncte de vedere neaşteptate, uneori mai conceptualizate, alteori mai literar-jurnalistice, totdeauna atrăgătoare. Literatură, deopotrivă cea universală şi cea română, lumea de azi şi tendinţele care o bântuie, de-a lungul şi de-a latul globului şi din bătătura noastră – între aceşti doi poli, istorie şi filosofie, sociologie şi lingvistică, de la Marx la Hitler şi de la acesta la Horaţiu Mălăele. Primele pagini vorbesc despre Eminescu şi Caragiale, despre Creangă şi Topîrceanu, sunt aduşi în pagină Cehov şi Gogol, şi mulţi, mulţi scriitori români, cunoscuţi, dacă nu chiar prieteni, ai autorului, se ghiceşte asta din detalii, din afecţiunea tonului, din cunoaşterea scrierilor celor discutaţi.
La pandemia curentă se revine contrapunctic, acid de fiecare dată, mai ales că asocierea cu politicienii şi politica este inevitabilă. Iar aici stă justificarea titlului, scoasă de autor pe coperta a patra: „Se pare că România a depăşit epoca lui Caragiale, care a marcat-o profund, şi a intrat în epoca Urmuz. Permanenta agitaţie de pe scena noastră politică şi culturală ne indică faptul că trăim într-o ţară şi într-un timp în care absurdul abundă la tot pasul.// Azi, în România, în locul lui Caţavencu sau Mitică, au apărut personaje care seamănă cu Ismail.” Şi, mai la vale: „Personajele ieşite din pulpana lui Caragiale nu se mai mulţumesc cu propria lor identitate. Sub efectul cotidianului, ele suferă o ciudată transformare. Priviţi cu atenţie viaţa noastră publică, la incompetenţa, la scandalurile ce au loc zi de zi şi veţi vedea că locul lui Caragiale a fost schimbat cu Urmuz.” Mesajul este clar, chiar dacă Urmuz este mult mai adânc decât orizontal-absurda viaţă publică de la noi.
Merită urmărite de-a lungul cărţii două teme care par a-l preocupa cu nelinişte pe autor: manipularea şi dezumanizarea, ambele mult eficientizate/grăbite de digitalizare, internet, inteligenţa artificială. Eseul care dă jumătate din titlul cărţii, Realitatea sub formă de conservă, este dedicat subiectului. Sunt invocaţi Llosa, Machiavelli, Vladimir Volkoff (autorul unui Tratat de dezinformare), precum şi regizorul-actor Ion Sapdaru (omul modern este prizonierul imaginii, care îi oferă realitatea sub formă de conservă, care a născut un monstru: televiziunea etc. etc.). La fel, secţiunea Epoca Big Data şi Urmuz. Multe constatări/temeri ale autorului, pertinente toate, ar merita reluate, las cititorului plăcerea, mă rezum la fraza de încheiere a eseului: „Ne îndreptăm, trecând prin peştera Big Data, nu spre o lume platonică, ci una desprinsă parcă din Eugen Ionescu şi Urmuz”. Închei cu câteva fraze din paginile intitulate Scaunele, pandemia şi câinele Celsius: „Ca să faci o întreagă industrie şi chiar viaţa socială să se învârtă în jurul unui virus e semn de demenţă planetară.// (…)// Şi acesta e doar începutul.// Nu ştim ce va urma. Dar odată pornită pe panta asta a demenţei colective, mă tem că omenirea asta se va autodevora.” No comment (că riscăm să ne considere premierul terorişti)…
Gheorghe Păun