Acum două săptămâni, aminteam o frază a lui Geo Bogza, care îi aducea alături pe Eminescu şi pe Urmuz, comparându-le destinele şi impactul. Până atunci, nu mă gândisem niciodată că cei doi ar putea fi asemănaţi (poate doar superficial, ca durată a vieţii, amintindu-ne că există ipoteza, nu total lipsită de argumente, ca Eminescu să se fi născut în decembrie 1849, deci să fi trăit, aritmetic vorbind, tot patru decenii, precum Urmuz). Sigur, o anumită multilateralitate a preocupărilor există şi la Urmuz (era un fin muzician, este posibil să fi avut şi preocupări în direcţia dramaturgiei), „dorul de moarte” i-a bântuit de amândoi, pe fondul unei continue „încăpăţânări de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare” (am reluat o sintagmă din textul lui Geo Bogza), poate şi altele, dar din multe puncte de vedere cei doi sunt total diferiţi: Urmuz nu s-a luat deloc în serios ca literat (cel puţin aşa susţin cei care l-au cunoscut), nu s-a implicat în politică, în general nu a prea trecut dincolo de profesie, muzică şi „revoltele” sale literare. Nici în raportarea la „sexul slab” nu au nimic comun.
Dar, aici, cu altă intenţie i-am alăturat pe cei doi în titlu: am dezvelit în iunie 16 un bust al lui Eminescu în Curtea de Argeş, în faţa Centrului de Cultură şi Arte – pe peretele centrului am montat o placă de bronz cu chipul lui George Topîrceanu, „patronul” instituţiei. Pe de o parte, ridicarea monumentului Eminescu a presupus o destul de lungă „odisee”, cu multe detalii urmuziene, pe de alta, Urmuz – şi deopotrivă oraşul – merită (şi au nevoie de) un monument Urmuz, în ridicarea căruia sunt implicat deja (sculptorul Radu Nicolae, autorul bustului Eminescu, a produs un model de ipsos al unui basorelief ce se va turna în bronz, cu imaginea reală a lui Urmuz, şi lucrează acum la o „siluetă urmuziană” care să stea alături basoreliefului, la îndemâna trecătorului-turist). Proiect în derulare, care are însă nevoie de sprijinul oficialităţilor pentru a ajunge realitate. Monumentul Eminescu a fost în întregime sponsorizat, prin intermediul Asociaţiei Culturale Curtea de Argeş, cea care scoate şi revista Curtea de la Argeş, iar de aprobările aferente m-am ocupat direct, prilej de a ajunge de multe ori în situaţii „interesante”…
Nu există o legislaţie separată pentru monumente, un monument este o construcţie, drept care i se aplică legislaţia pentru construcţii (de la apă, gaze, electricitate, mediu, urbanism, proiect de arhitectură, calcule de rezistenţă a fundaţiei, până la aviz pentru siguranţa în exploatare – toate acestea se obţin după ce se completează dosare şi dosărele, cereri, eventual se plătesc şi nişte taxe), la care se adaugă aprobarea Comisiei pentru Monumente de For Public de la Ministerul Culturii (dosarul de aici este cei mai temeinic, are vreo duzină de capitole, trebuie să prezinte nu numai bustul, ci şi pe autorul lui, pe sculptor). Un teanc de hârtii care creştea continuu, parcă tinzând spre dimensiunea operei lui Eminescu, de multe mii de ori dincolo de mărimea operei lui Urmuz…
La un moment dat, chiar mă gândeam ce text frumos, absurd-umoristic, putea ieşi din ideea avizului pentru siguranţa în exploatare a unei… statui, dar m-am abţinut, pentru că mi-am amintit precauţia occidentală privind folosirea „eronată” (a se citi „aiurită”) a orice se găseşte în magazine. Nu lăsaţi copiii să-şi pună pungile de plastic pe cap, nu vă băgaţi scobitorile în nas, nu introduceţi animale în cuptorul cu microunde… Sugerez cititorului provocarea de a imagina instrucţiuni pe potrivă pentru „exploatarea” unei statui…
Gheorghe Păun