Pentru ca suntem în martie, pentru că martie este luna în care s-a născut Urmuz, să mai zăbovim asupra lui şi a scrierilor lui, plecând de la considerarea sa ca „înaintemergător” al literaturii, un „profet” al noii literaturi, dar extinzând ideea, aşa cum o face şi Constantin Crişan în albumul „Urmuz. Pagini bizare” (Ed. Minerva, Bucureşti, 1883) pe care l-am mai amintit în acest colţ de pagină: „Dar noi vom spune ceva mai mult: un profet al vieţii. Pentru bunul motiv că scriitorul care la 1900 avea 17 ani – suficient de matur pentru a gusta conştient toate relele şi bunele veacului nostru – a putut, până în anul hotărârii sale de a părăsi prematur Terra, să prevadă treptat, cu o neiertătoare luciditate, evoluţia veacului.”
Iar Urmuz chiar poate fi considerat (sigur, intervine aici şi „delirul interpretativ” atât de specific consideraţiilor pe care le putem face asupra „bizareriilor” urmuziene) un mic… Nostradamus: la fel ca în cazul acestuia, multe fraze/expresii ale lui Urmuz pot fi considerate ca previziuni deja confirmate… prin ajustarea pe ici, pe colo, a evenimentelor posterioare lui. E un exerciţiu extrem de interesant să recitim „schiţele şi nuvelele sale… aproape futuriste” în căutarea unor previziuni care s-au adeverit sau sunt în curs de adeverire. Propun cititorului acest joc, l-am parcurs pentru exemplificare într-o intervenţie despre urmuzismul din lumea de azi şi, mai ales, din cea de mâine, în cadrul celei de a XXXII-a ediţii a Congresului Internaţional organizat de Universitatea Apollonia din Iaşi, între 28 februarie şi 2 martie, cu tema „Tendinţe în dezvoltarea globală în următoarele decenii”, reiau şi aici câteva idei prezentate la Iaşi.
Să coborâm, aşadar, pe text şi să căutăm „mesaje pentru mai târziu”.
Mai întâi, o temă generală, care mă preocupă: relaţia, tensiunea de fapt, dintre cetăţean şi stat. Nu teoretizez, trimit pentru câteva detalii la editorialul din luna martie 2022 al revistei „Curtea de la Argeş”, ci colecţionez câteva sintagme de la Urmuz. Personajul din „După furtună”, urcat în copac, nu se poate bucura prea mult, pentru că apar „trei drumeţi, care la început i se dădură drept prieteni”, dar pretextează că vin „din partea Fiscului” şi se apucă „să-i facă tot felul de mizerii”; în final, „comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin câmpii, un miros pestilenţial fiscal.” Mai expresiv nu se poate…
În „Ismail şi Turnavitu” se vorbeşte despre „corupţia moravurilor noastre electorale”, iar Turnavitu „făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator la stat”; noroc cu Ismail, care l-a luat „sub protecţiunea sa”, scoţându-l din „mizera situaţie în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri”.
E vorba despre corupţia din politică aici, e vorba despre ce spunea Nichita Danilov în „Urmuz sau realitatea în formă de conservă” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021)? Citim chiar în secţiunea-prefaţă, „De la Caragiale la Urmuz”: „În prezent, România pare că a depăşit epoca Caragiale şi a intrat din plin în epoca Urmuz. (…) Da, epoca lui Caragiale e pe cale să apună. Dar caragialismul persistă şi în politică şi în poezie, îmbrăcat în mantie urmuziană, cu trena lungă a unui «Auto-Kosmos infinit şi inutil»”.
Iar „Plecarea în străinătate” se încheie cu o „Concluziune şi morală” care poate fi considerată epigramă „anti-sistem”: „De vreţi cu toţi, în timpul nopţii,/ un somn în tihnă să gustaţi,/ Nu faceţi schimb de ilustrate/ cu cel primar din Cârligaţi.”
Voi reveni, chiar dacă trecem în aprilie, pentru că „înainte mult mai este” şi, măcar ca exerciţiu de lectură, căutarea de previziuni în opera lui Urmuz este de tot interesul.
Gheorghe Păun