La prima vedere, titlul poate părea uşor exagerat şi aşa mi s-a părut şi mie când l-am citit, în fruntea prefeţei la cartea „Ştiinţa modernă, muza neştiută a suprarealismului”, publicată de Petrişor Militaru, din Craiova, în 2012, la Curtea Veche Publishing, Bucureşti, în colecţia „Ştiinţă, spiritualitate, societate”, coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi. Iar prefaţa este semnată chiar de Basarab Nicolescu, fizician şi filosof român, trăitor în Franţa, celebru pentru studiile sale asupra transdisciplinarităţii. (Patru sunt lucrările sale fundamentale în acest domeniu: „Noi, particula şi lumea”, 1985, „Teoreme poetice”, 1994, „Transdisciplinaritatea. Manifest”, 1996, şi „Rădăcinile libertăţii”, 2001, ultima fiind scrisă împreună cu poetul Michael Camus – informaţie preluată de la pagina 34 a volumului.)
Din titlul cărţii se întrevede şi legătura cu Anul Urmuz. Cartea face de fapt o paralelă între progresele din ştiinţa începutului de secol XX şi transformările revoluţionare din literatura şi arta acelor decenii, cele două domenii ale spiritualităţii umane fiind nu numai simultane, ci şi interrelaţionate, influenţându-se reciproc. În ceea ce priveşte artele, este avut direct în vedere suprarealismul, în versiunea lui André Breton, chiar dacă plasat în peisajul multelor mişcări contemporane înrudite, chiar dacă în „Primul manifest al suprarealismului”, din 1924, André Breton se delimita de mişcarea Dada, a lui Tristan Tzara. Cartea îl menţionează pe Tzara, dar nu şi pe alţi dadaişti sau avangardişti – în particular, Urmuz nu apare la indexul de nume cu care se încheie.
Aici nu vreau însă să intru în detalii privind paralela anunţată, între ştiinţă şi suprarealism, din primele decenii ale secolului trecut, ci mă opresc la prefaţa lui Basarab Nicolescu, la ideea de a doua Renaştere, una care nu a durat secole la rând, precum Renaşterea „clasică”, ci numai trei decenii – personal, aş mai adăuga nişte ani, pentru a acoperi şi teoremele lui Gödel din 1931 şi introducerea de către Alan Turing a conceptului de maşină Turing (şi a altor idei legate de inteligenţa artificială), cu care acesta a deschis, pe la jumătatea anilor 1930, calea spre calculatoarele de astăzi şi spre inteligenţa lor articificială.
Iar progresele în ştiinţă chiar au fost revoluţionare în anii aceia. Trece câteva în revistă Basarab Nicolescu, în paralel cu evenimente artistice sonore. În 1900, Max Planck introduce cuanta de energie, care declanşează fizica cuantică, „zdruncinând bazele a ceea ce se considera a fi realitate” prin repunerea în discuţie a unor concepte considerate „sacrosante (continuitate, cauzalitate locală, determinism, obiectivitate etc.)” – pp. 5, 6. În 1904, Freud iniţiază psihanaliza, un an mai târziu Einstein formulează relativitatea restrânsă – cea generală fiind introdusă în 1915. În 1907, Picasso pictează „Domnişoarele din Avignon”, în 1910 Kandinski fondează pictura abstractă. În 1924 apare „Manifestul suprarealismului”. (Să ne reamintim că prin 1907-1908 începe şi Urmuz, fără vreo legătură cu cele dinainte, să scrie textele sale „bizare”.) Legăturile dintre fizica cuantică, psihanaliză, relativitate, pe de o parte, şi suprarealism, pe de alta, sunt de-acum evidente. Chiar dacă au urmat Primul Război Mondial şi revoluţia bolşevică, ambele cu masacrele cunoscute, apoi criza economică, schimbarea majoră de paradigmă, în ştiinţă şi arte deopotrivă, se produsese şi avea să continue, ba chiar continuă până astăzi. „Dacă în prima Renaştere a predominat realizarea identităţii europene”, iar „a doua a avut fulguraţia unui terţ inclus, Parisul apărând ca mediator între Europa şi lume”, Basarab Nicolescu prevede şi o a treia Renaştere, cândva, prin secolul în curs, „prin întâlnirea spectaculară între transdisciplinaritate şi revoluţia informatică”, bazată „pe conştientizarea lumii ca patrie a tuturor fiinţelor umane” (pp. 7, 8). Interesante şi optimiste idei, care ne îndreptăţesc să-l considerăm pe Urmuz „înainte-mergător” nu numai al avangardei, ci şi al celei de-a doua Renaşteri…
Gheorghe Păun