Continui prin a relua mai multe rânduri din articolul dlui Dumitru Sîrghie la care m-a referit si data trecută, cel din suplimentul la volumul lucrărilor Simpozionului Urmuz 140-100 din 17-19 martie.
„Despre serviciile pe care avangardiștii străini și români le-au adus comunismului sovietic a scris consistent Stelian Tănase în cartea «Avangarda românească în arhivele Siguranței», apărută în anul 2008, la Editura Polirom, București. André Breton și Louis Aragon erau agenți de influență literară ai URSS în Franța și semnau copios pe statele de plată ale NKVD și ale Ambasadei Sovietice. Celebrii André Malraux și André Gide îngroșau rândurile revoluționarilor comuniști, în anumite cercuri internaționale, iar Geo Bogza, în spiritul nostru valah, era stipendiat gras de Legația Sovietică de la București. Mulți dintre avangardiștii români, ca și cei străini, scriau, la comandă, articole de propagandă în favoarea agriculturii colhoznice și a cultului personalității lui I.V. Stalin. (…)
Spre bucuria noastră, numele lui Urmuz nu apare pe nicio listă, în nicio notă sau prin memoriile celor care l-au cunoscut, ca fiind, cumva, un adept al comunismului, așa cum nu a fost nici de partea burgheziei, aflate la apusul ei politic.”
Deosebit de relevantă este însă o altă menţiune din textul dlui Sîrghie. Reiau din nou (rugându-l pe cititor să-şi amintească faptul că revista „Gândirea”, cea tradiţionalist-ortodoxă, numai de simpatii comuniste nu poate fi bănuită, mai ales atunci când s-a aflat sub conducerea lui Nichifor Crainic, cel considerat „ideolog de extremă dreaptă, rasist”, judecat şi închis de comunişti după 1945 etc. – Wikipedia):
„Mai mult, recent, în ideea mea de a restitui literaturii române opera necunoscută a lui Pan. M. Vizirescu, mâna dreaptă a lui Nichifor Crainic, chiar șeful lui de cabinet, când autorul «Nostalgiei Paradisului» era ministrul propagandei în Guvernul Antonescu, am găsit într-un manuscris original al ultimului gândirist, care se află în biblioteca mea și care se numește «Amintiri de la Gândirea», cuvinte măgulitoare la adresa lui Urmuz: «Cu siguranță, măcar unul dintre avangardiști, care ar fi avut loc la Gândirea, ar fi fost Urmuz, dacă ar mai fi trăit… » Probabil că, în anul 1931, la opt ani după sinuciderea lui Urmuz, când și-a început colaborarea la «Gândirea», Vizirescu și-a amintit că liderul avangardei românești a fost debutat de Tudor Arghezi. (…)”
Un asemenea „referat” semnat de Pan. M. Vizirescu închide subiectul. Aşa cum Urmuz nu striga „daţi foc bibliotecile”, precum alţi avangardişti, el nu era nici preocupat de comunism, cu atât mai puţin în slujba NKVD-ului sovietic.
Lucrurile sunt de altfel perfect plauzibile, explicabile biografic (chiar dacă, în 1923, anul sinuciderii, comunismul pătrunsese din plin şi la noi). Urmuz scria de plăcere, „pentru a-şi amuza familia şi prietenii”, „pentru a se amuza el pe seama cititorului”, nu putea fi plătit pentru asta, nu voia neapărat să publice. Prietenii lui au fost George Ciprian şi Vasile Voiculescu, cu Saşa Pană, Geo Bogza, Marcel Iancu şi alţi avangardişti-comunişti notorii nici nu s-a întâlnit, fiind din generaţii diferite. Cu toţii şi l-au revendicat ca înaintaş pentru că se legitimau prin el, pentru că scrisese mai bine decât majoritatea dintre ei, autori de improvizaţii zornăitoare şi mediocre. Aşa cum era Tristan Tzara, de pildă, cel care l-a ascultat prin cafenelele bucureştene şi „a plecat cu el în cap spre Paris” (spune Eugen Ionescu), dar s-a opus traducerii lui în franceză, deci numai „tovarăş” nu se poate bănui că-i era.
Pe scurt, revoltat hipersensibil şi reformator de geniu, dar nu revoluţionar – în sensul banal al cuvântului. Urmuz şi atât!
Gheorghe Păun