Nu, el nu apare în aceste arhive. Spuneam şi data trecută, Urmuz nu a avut nicio atingere cunoscută cu ideologiile de stânga, cu comunismul, cu Moscova – aşa cum mulţi dintre avangardiştii români (şi francezi) au avut din plin, intrând sub supravegherea „serviciilor” vremii. Am în faţă cartea „Avangarda românească în arhivele Siguranţei”, apărută în 2008 la Editura Polirom, în Colecţia „Istorii subterane” coordonată de Stelian Tănase. Volumul de faţă este îngrijit şi prefaţat chiar de Stelian Tănase şi este extrem de relevant pentru subiectul în discuţie, chiar dacă „Istoria relaţiei dintre avangardă şi politică este complicată. Peisajul este accidentat şi rămâne şi astăzi încă neluminat deplin.”
Sunt primele propoziţii ale prefeţei, „Zece note despre avangardă” (pag. 7-60), o consistentă analiză a relaţiei avangardă-politică, din anii 1920 şi până după Al Doilea Război Mondial, mai ales privindu-i pe scriitorii şi artiştii plastici grupaţi în jurul revistelor „Unu” şi „Contimporanul” – cele, de altfel, mai atent monitorizate de Siguranţă. Prefaţa trebuie parcursă pe îndelete, nu are niciun rost să încerc s-o rezum aici, mai ales că istoria avangardei (româneşti, corelată cu istoria suprarealismului francez) este plină de meandre. Grupuri rivale, dar cu treceri frecvente de la unul la altul, uneori din dezacord cu nivelul de apropiere de comunism-Komintern, manifeste zgomotoase, realizări artistice mai solide sau mai firave, după talent, multe schimbări de orientare, scrieri „buruienoase” (Siguranţa nu se interesa de aşa ceva, chiar dacă uneori se iscau scandaluri publice care se terminau cu condamnări), înscrieri explicite în partide comuniste, finanţări dinspre Moscova, eventual via Franţa, apariţia nazismului, care a radicalizat lucrurile – până la situaţia de după instalarea comunismului în România, când suprarealismul, opus realismului socialist, a căzut în totală dizgraţie foştilor prieteni colaboratori care s-au repliat oportun, devenind corifei ai noului regim.
Colecţii de documente din arhivele Siguranţei sunt grupate în secţiuni dedicate lui Geo Bogza, Victor Brauner, Scarlat Calimachi, Ion Călugăru, Gheorghe Dinu, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Saşa Pană, Jules Perahim. (O parte dintre aceştia au la origine nume evreieşti, dar detaliul este mai puţin important acum, spre deosebire de anii 1930.) Dovedit de colaborare cu comunismul este şi Tristan Tzara, dar nu are „dosar de Siguranţă”, pentru că el a activat în Franţa.
Notele din partea informatorilor sunt precise, stereotipe, documentate, cu puţine dintre ele savuroase. Este cazul, de pildă, textelor semnate de Dan Mihail (semna şi Werner), infiltrat de Siguranţă în redacţia revistei „Unu” (se pare că Saşa Pană ştia). Paragrafe întregi merită reluate, multe dintre ele sunt critice la adresa lui Geo Bogza, Ştefan Roll, S. Perahim, Gherasim Luca, Baranga („şi încă vreo câţiva puţoi pseudonimizaţi”) şi, mai ales, a lui Saşa Pană, directorul revistei. Reproduc câteva rânduri, pentru a ajunge la singurul loc din carte în care este menţionat şi Urmuz: „Saşa Pană nu e decât un simpatizant smintit. (…) Activist nu este, e numai caraghios. (…) A scris: (…) Urmuz, carte care cuprinde în ea toată proza scrisă de un veritabil talent: Urmuz este grefierul de la Casaţie Demetrescu-Buzău care s-a sinucis la Şosea în 2023, neurastenic, şi care este socotit azi adevăratul promotor al modernismului românesc. Saşa Pană a editat această carte pe cont propriu. Pentru treaba asta a avut recunoştinţa scrisă a criticii româneşti autorizate. Pentru restul de originalităţi, surâs şi ironie crudă.” Şi aşa mai departe, cu încheierea „Atâta tot”, specifică lui Dan Mihail.
O carte utilă, de cert interes documentar-istoric şi care, pe alocuri, se poate parcurge şi ca o carte de literatură…
Gheorghe Păun