După titlul dinainte urmează subtitlul „De la Urmuz la Paul Celan”, şi precizările: „Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Studiu introductiv, antologie şi note bibliografice de Marin Mincu”. Cartea a apărut la Editura Pontica, Constanţa, 2006, şi are vreo 650 de pagini. Prima ediţie a apărut în 1983, cu bănuitele precauţii cerute de cenzură, a doua în 1999. Prima ediţie includea 23 de nume, cea de a treia are trei scriitori în plus. Să ne amintim că „Antologia literaturii române de avangardă” a lui Saşa Pană, din 1969, avea vreo 580 de pagini şi includea 58 de autori, dar era o antologie „partizanală”, se concentra mai ales pe colaboratorii revistei „unu”. Lista de acum merită reluată, în ordinea din carte: Urmuz, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Stephan Roll, Mihail Cosma, Geo Bogza, Virgil Gheorghiu, Saşa Pană, Moldov, Jonathan X. Uranus, Grigore Cugler, Dan Faur, M.R. Paraschivescu, M. Blecher, C. Nisipeanu, Virgil Carianopol, V.V. Martinescu, Şuly, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost, Virgil Teodorescu, Paul Celan.
O selecţie mult mai exigentă decât la Saşa Pană, chiar dacă rezultatul este încă mult stratificat: „premergătorul” Urmuz cel incomparabil-inimitabil, dar atât de mult imitat (voi reveni la el), mai mulţi poeţi fără „personalitate distinctă. Orice am cita din versurile unuia poate fi atribuit altuia” (Nicolae Manolescu), până la autori mai târzii, consacraţi, precum Gherasim Luca şi Paul Celan. Volumul are o consistentă „Introducere în avangarda literară românească”, de 50 de pagini, Marin Mincu fiind un critic cu o bună cunoaştere a domeniului. Secţiunile acestei introduceri sunt cu adevărat relevante: 0. Avangardă şi receptare, 1. Climat, colaboratori, reviste, 2. Urmuz şi „tragedia limbajului”, 3. Tristan Tzara şi de-convenţionalizarea limbajului, 4. Modernism, avangardism, experimentalism, în ultima secţiune fiind prezentaţi, uneori în câteva rânduri, alteori într-o pagină sau două, autorii antologaţi în carte.
Multe detalii ar merita reţinute, mă rezum la distingerea avangardismului de alte isme asociate, în particular, de experimentalism şi de integralism. Avangardismul este asociat cu nihilismul, cu manifestele zgomotoase, cu ruptura programatică, experimentalismul este constructiv, integralismul încearcă aducerea laolaltă a tradiţiei şi inovării, oricât de experimentaliste. Dadaismul (lui Ion Vinea şi Tristan Tzara) şi suprarealismul (lui A. Breton) sunt mişcări tipic avangardiste, de scurtă durată fiecare, ambele au teoretizat mult şi au produs puţin, au rămas la nivel demonstrativ, concurându-se uneori ostentativ. Toate acestea au produs confuzie, disproporţia dintre pretenţii şi realizări a dus la respingere (dacă ne mai amintim şi de apropierea avangardiştilor, francezi şi români deopotrivă, de comunism, această respingere este şi mai de înţeles).
În acest context (minus atingerea de ideologiile de stânga), a avut de suferit şi receptarea lui Urmuz, care nu a fost deloc un avangardist, dar a fost revendicat până la mitologizare de către avangardişti, care l-au făcut „modelul lor cel mai autoritar” (aşa cum şi creatori de dimensiunea şi profilul lui Brâncuşi, Arghezi, Ion Barbu au fost „anexaţi” de moderniştii vremii, cu precădere de integralişti). Urmuz nu este nici comod în sine, pentru că îl solicită intens pe lector, rigoarea internă a textelor lui este remarcabilă, el inovează în cadre clasice, parodiind dinăuntru literatura. Marin Mincu analizează cu detalii toate acestea, mecanismele absurdului lui Urmuz, vorbeşte despre „geniul lui Urmuz” (p. 10) şi despre asemănarea cu Eminescu, „într-o istorie posibilă a evoluţiei formelor poetice româneşti” (p. 17).
Introducerea la antologie merită studiată pe îndelete – iar textele incluse (de la Urmuz sunt reluate toate cele zece cunoscute), prin comparaţie, îl ridică autoritar pe podium pe concitadinul nostru. Ceea ce ştiam, dar Marin Mincu ne-o şi demonstrează…
Gheorghe Păun