De fapt, este o antologie (cu unele texte traduse şi în câteva limbi străine) de „comic absurd”, spune asta antologatorul, Iordan Chimet, în Cuvânt-înainte, echivalând genul cu „umorul negru”, sintagmă care, aflăm de la pagina III, aparţine lui André Breton, „Papa suprarealismului”, autorul unei antologii de profil publicate în 1939. Iordan Chimet (Galaţi, 1924 – Bucureşti, 2006, „eseist, prozator, poet, scenarist şi traducător român, asociat cu mişcarea artistică a suprarealismului românesc” – Wikipedia) colecţionează în cartea sa, amintită săptămâna trecută, „Cică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari”, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1999, mai ales scrieri suprarealiste, începând cu cele ale lui Urmuz, dar incluzându-l şi pe Arghezi, ilustrând cartea cu imagini de asemenea suprarealiste (Victor Brauner, Marcel Iancu, M. Blecher, dar incluzându-i şi pe Brâncuşi, Topîrceanu, Steriadi).
Interesul a început la vremea războiului, când „la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă”, generaţia autorului şi-a găsit „un uimitor loc de refugiu”, „în universul exaltant al comicului, şi încă pe insula sa cea mai greu de abordat – a comicului absurd”. Un paragraf remarcabil până la detalii, de la pagina II: „Marea revelaţie a fost pentru generaţia noastră – şi e reconfortant să observăm că pentru toate generaţiile – Urmuz: personalitate providenţială, un Cristofor Columb redivivus, fondatorul unei alte Americi, a jocului şi a libertăţii; geniu nativ, solitar, poate un mutant, nesimţindu-se în niciun fel obligat de a-şi face ucenicia la şcoala validată a comicului, nu a avut propriu-zis precursori şi, cu toţi imitatorii ulteriori, nu a avut urmaşi. O generaţie spontanee. Nu şi-a intuit geniul, nu şi-a respectat harul – divin – cu care fusese înzestrat, altminteri am putea crede că existenţa sa ar fi avut o altă traiectorie. Personalitate misterioasă, o stea filantă; poate cineva să jure că Urmuz a fost un personaj real şi nu unul de ficţiune?”
Prefaţa prezintă pe scurt ramificaţiile comicului absurd în mai multe literaturi, europene sau în SUA, precum şi pe unii autori incluşi în carte, cu formulări la fel de percutante ca mai devreme. Mai reiau un paragraf semnificativ: „Cred, totuşi, că am mers prea departe, afirmând că Urmuz nu a avut urmaşi. Trebuie să mă sancţionez, căci Grigore Cugler ar putea fi privit ca un urmuzian al următoarei generaţii, a rămas fidel programului inaugurat de Profetul-Urmuz. Ilarie Voronca şi Tristan Tzara, lideri ai avangardei româneşti din anii ’30, cu rezonanţă şi în avangarda europeană a vremii, s-au întâlnit uneori, nu prea des, cu exerciţiile comicului absurd; ar fi putut recidiva cu succes, căci aveau toată dotarea necesară… Oricum, din Tristan Tzara, autorul care şi-a construit faima mai degrabă prin gesturile sale iconoclaste decât prin originalitatea operei, nu va rămâne în memoria poetică a veacului, cred, decât poemul-program al dadaismului: «Le chanson d’un dadaïste, qui avait dada au coeur…»: singurul citabil, elaborat după canonul tradiţional al comicului absurd.”
Antologia are şapte capitole, cu titluri sugestive: Cică nişte cronicari, Abecedarele umorului negru, Croaziere în lumea-pe-dos, Ca să se înfurie oameni gravi, gravi, gravi…, La ofiţerul stării civile din Wonderland, Căci totul e bleah!, Luna – patroana nonsensului, cu prozele lui Urmuz distribuite în mai multe locuri, dar cu prima secţiune dedicată doar „fabulei” „Cronicari” (română, franceză, engleză, germană) şi prozelor „După furtună” şi „Puţină metafizică şi astronomie”. Mai apar, în afara celor menţionaţi deja, Saşa Pană, Jacques Costin, Jonathan X, Uranus, Ştefan Zeletin, F. Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian şi Gelu Naum.
Umor din plin, absurd aşijderea, ingeniozitate, jocuri de limbaj şi logică, clasă uneori (E. Ionescu, G. Ciprian), gratuitate-superficialitate adesea – iar Urmuz, ca un mutant singuratic, pierdut în mulţime, neverosimil parcă…
Gheorghe Păun