Textul de faţă a fost pregătit pentru Congresul Mondial al Eminescologilor, ediţia a XII-a, Chişinău, 2023, şi fragmente din el vor fi reluate de-a lungul întregii luni septembrie. Titlul este ţinut în forma aceasta pentru a aminti de titlurile similare ale unor schiţe (sau nuvele?)… „aproape futuriste” ale lui Urmuz (patru dintre cele zece scrieri cunoscute sunt identificate prin sintagme de formă similară), dar ar fi fost mai potrivită, mai precaută, o precizare a raporturilor dintre cei doi mari, de pildă, sub forma „De la Eminescu la Urmuz”. Precauţia se referă la faptul că poate părea prezumţios să-l asociem şi să-l comparăm pe Urmuz, necanonicul, cel atât de puţin cunoscut de „marele public”, aproape deloc studiat în şcoală, cu superlativul de necontestat Eminescu, Poet Naţional şi punctum!, ca să-i imit o zicere. Probabil că vor exista cititori care vor fi contrariaţi de această alăturare cu tentă comparativă, dar mă grăbesc să fac precizarea că intenţia rândurilor de faţă este mai degrabă de a semnala o temă de cercetare şi că între cei doi există mult mai numeroase legături, asemănări chiar, decât ne putem imagina la prima vedere. Nu sunt primul care face această apropiere, în cele ce urmează încerc doar să explicitez şi să sistematizez cât de cât subiectul.
Evident, putem distinge un număr de paliere diferite ale discuţiei.
La modul exterior, neliterar, biografic – dar cu referiri psihologice, sociologice etc. – putem face o lungă listă de asemănări-corespondenţe, unele cu adevărat semnificative. Nu intru în prea multe amănunte, nu consemnez decât puţine referinţe (mai ales în privinţa lui Urmuz) – întrevăd o teză de doctorat cu această temă…
Au trăit amândoi puţin, cam acelaşi număr de ani – ba chiar exact 40, dacă plasăm naşterea lui Eminescu în 1849, conform menţiunii din Psaltirea familiei. („Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropineşti, s-au născut fiul nostru Mihail.“) Au venit pe lume în familii cu mulţi copii, cu o bună stare materială şi bună educaţie. Nu au fost căsătoriţi, au avut sau au fost bănuiţi că au avut mai multe „amoruri”, nu neapărat fericite. Amândoi au avut legături strânse cu teatrul, prieteni buni printre actori. Moartea amândurora comportă o doză de mister, în ambele cazuri sunt sugerate probleme de sănătate, depresii, ba chiar şi posibile agresiuni. Acestea sunt detalii, cu sau fără implicaţii asupra operei, cele care urmează au din plin asemenea implicaţii.
Inteligenţă, curiozitate ştiinţifică şi putere de muncă ieşite din comun. Caietele lui Eminescu ne stau mărturie, la îndemână (era preocupat inclusiv de probleme matematice foarte precise, tehnice, de genul extragerii rădăcinii pătrate, ba chiar şi cubice!). De asemenea, publicistica sa (referiri istorice, economice, tehnologice etc.). În cazul lui Urmuz, ne bazăm numai pe mărturiile familiei, mai ales pe cele ale sorei Eliza, cu un an mai mică – a se vedea „Fragmente din mărturiile d-nei Eliza V. Vorvoreanu (Spicuiri din adevărata viaţă a lui Urmuz)”, reproduse de Saşa Pană în „Urmuz. Pagini bizare”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970). Carmen Blaga vorbeşte despre inteligenţa „atroce” a lui Urmuz. Lada de aproximativ un metru cub, pusă în 1930 la dispoziţia lui Saşa Pană, Geo Bogza şi Ilarie Voronca de mama lui Urmuz, aminteşte despre lada cu manuscrise eminesciene donată de Maiorescu în 1902 Bibliotecii Academiei Române. Ea conţinea multe versiuni „trudite” ale manuscriselor, peste zece de multe ori, plus două caiete cu cugetări şi, jumătate din volum, partituri ale compoziţiilor muzicale – pierdute încă din anii 1930 – probând puterea de muncă a lui Urmuz. Merită adăugat că el a şi pictat, o spune admirativ colegul său de Liceul „Gh. Lazăr”, Vasile Voiculescu, care pare a-i fi cunoscut şi compoziţiile, „de o adâncă şi tulburătoare esenţă”, prin care şi-a destăinuit frământările şi aspiraţiile. „Urmuz a fost, înainte de toate, un strălucit muzician.” (Citate şi informaţii din „Despre scriitorul Urmuz”, conferinţă radio din 2 ianuarie 1932, inclusă în volumul lui Vasile Voiculescu „Gânduri albe”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986.)
Aş extrage din cele spuse mai devreme şi aş sublinia cu deosebire respectul amândurora faţă de textul scris, respectul pentru limba română.
Gheorghe Păun