Interesant e că nu este prima dată când i se asociază lui Urmuz calitatea de poet. Încă din 1929 (ianuarie, revista „unu”), Stephane Roll îl numea „un poet neverosimil pentru înţelegerea aparentă”, iar, mult mai aproape de noi, Marin Mincu vorbea despre o „istorie posibilă a evoluţiei formelor poetice româneşti”. O idee ingenioasă găsim la Marin Sorescu, în „Teoria sferelor de influenţă”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1969: „Proza lui Urmuz se poate construi în strofe şi versete”. Privindu-i opera, găsim însă o singură „poezie” propriu-zisă, „fabula” „Cronicari”. Mai găsim o „epigramă” la finalul prozei „Plecarea în străinătate”, au mai rămas „urme poetice” în amintirea prietenilor de şotii din adolescenţă, dar nimic consistent. E adevărat, „Fuchsiada”, considerată capodoperă (vezi, de exemplu, Nicolae Manolescu, în studiul introductiv la „Urmuz. Pagini bizare”, Ed. Grammar, Bucureşti, 2004, reluare din „Arca lui Noe”), este subintitulată „Poem eroico-erotic şi muzical”, dar cu continuarea imediată „în proză”. Lucian Raicu chiar considera „Fuchsiada” „un veritabil poem care ocoleşte căile ştiute şi face elogiul artei” (pag. 112 a cuprinzătoarei şi mult folositoarei lucrări „Urmuz în conştiinţa criticii” de Constantin Cubleşan, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2014). Şi i s-a mai spus poet lui Urmuz, mai mult sau mai puţin în treacăt, şi în alte locuri.
Termenul este, în fond, perfect potrivit, iar explicaţia poate merge până la Pius Servien, cu consistenta continuare a lui Solomon Marcus. Semiotică, structuralism, poetică matematică. Primul identificase vreo zece opoziţii între limbajul ştiinţific şi cel poetic, cel de-al doilea analizează nu mai puţin de 52 de asemenea opoziţii (S. Marcus, „Fifty-two oppositions between scientific and poetic communication”, în volumul „Pragmatic Aspects of Human Communications”, editat de Colin Cherry, Reidel Publishing Company, Dordrecht-Holland, 1974, pag. 83-96). Sunt analizate opoziţii de natură sintactică, semantică, pragmatică, cruciale fiind, printre altele, sinonimia infinită a limbajului poetic, ambiguitatea, lectura repetată în sensul lui Umberto Eco – evident, toate acestea prezente copios în scrierile lui Urmuz, definitorii, suport al unor latenţe interpretative nelimitate, cum de multe ori subliniază Lucian Costache în exegezele sale şi cum, de altfel, constatăm imediat atunci când parcurgem interpretări ale „bizarelor” urmuziene (exegeţii înşişi strecoară uneori în analizele lor sintagma autoironică „delir interpretativ”…). Ar fi un exerciţiu de interes examinarea, pe opera lui Urmuz, a tuturor celor 52 de opoziţii inventariate de Solomon Marcus şi sunt convins că verdictul ar fi lipsit de ezitări: poet! Poet în toată puterea cuvântului!…
S-a strecurat însă în acest context un amănunt care mi se pare foarte important, delicat chiar pentru întreaga interpretare a operei lui Urmuz, poate o impietate pentru (vorba regretatului Eugen Simion) zelatori (Apropo: la fel ca Eminescu, şi Urmuz a avut şi are încă parte atât de detractori, cât şi de zelatori, de la începuturi şi până astăzi, o altă asemănare exterioară între cei doi.), anume, dacă fabula-nefabulă „Cronicari” îi aparţine cu adevărat lui Urmuz sau este rezultatul unui joc, plecând de la rime date, aşa cum susţine George Ciprian, care pretinde că a fost de faţă la naşterea fabulei, sau Geo Bogza, care, desigur, vorbeşte din auzite. Am mai discutat despre implicaţiile acestei dileme asupra receptării operei lui Urmuz, consemnez numai concluzia: el rămâne „unic şi important”, „înainte mergător” al avangardelor etc. etc. cu sau fără a avea fabula în „palmares”…
Gheorghe Păun