Ultimul ar trebui scris Ionesco, pentru a face lucrurile şi mai clare. Trei scriitori faimoşi, din trei generaţii diferite, puşi alături parcă tot mai des (asta are probabil legătură şi cu recentul An Urmuz 2023, dar înrudirea/filiaţia este mult mai adâncă). Merită stăruit asupra ideii – iar aici o fac plecând de o recentă apariţie editorială, cartea „De la Caragiale, prin Urmuz spre avangarda europeană”, a lui Aureliu Goci (Editura Betta, Bucureşti, 2024). Cei trei sunt prezenţi şi pe coperta cărţii (alăturată), cu Urmuz şi Ionescu alături, deasupra pălăriei lui Nenea Iancu…
În context, ar trebui să ne amintim că mai mulţi graficieni din lume, participanţi la expoziţia virtuală de portrete ale lui Urmuz, concretizată şi cu expoziţii tradiţionale, dar şi cu un cuprinzător album realizat de plasticianul ploieştean Nicolae Ioniţă, sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române (Bucureşti, 2023), „Scriitori români văzuţi de mari graficieni ai lumii. URMUZ”, au trimis nu portrete propriu-zise ale lui Urmuz, ci un tablou al celor trei, uneori ţinându-se de mână. Un asemenea tablou apare şi în recenta expoziţie personală a lui Olexandr Sydorenko, din Ucraina, încă aflată pe simeze la Centrul de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”. Deducem că graficienii respectivi ştiu mai multe decât ne imaginăm despre literatura română, în orice caz, despre cei trei corifei ai acesteia.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre cartea lui A. Goci, încă două legături surprinzătoare între Caragiale, Urmuz şi Ionescu.
Prima apare la începutul cărţii „Când soarele ajunge la solstiţiu. Urmuz şi scriitorii de avangardă din exil” de Giovanni Rotiroti, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2020. În 1986, la Florenţa, după o conferinţă a lui Eugen Ionescu, studentul Rotiroti, cerând sugestii privind teza de licenţă, primeşte sfatul să scrie despre Urmuz, cel care l-a influenţat pe el, Ionescu, mai mult decât Caragiale. Merită menţionat că Ionescu a scris elogios şi despre Caragiale, şi despre Urmuz, şi că Giovanni Rotiroti este unul dintre cei mai activi urmuzologi, profesor universitar, cu discipoli care i s-au alăturat în pasiunea pentru scriitorul argeşean.
A doua legătură este… Curtea de Argeş: Urmuz e născut aici, Caragiale a trecut şi a scris pe aici, Eugen Ionescu a fost profesor de franceză la Seminarul Teologic, înainte de plecarea în Franţa din 1938.
O legătură însă de substanţă o face criticul Aureliu Goci în cartea în discuţie, demonstrând că Urmuz este „agentul unificator şi semnificant” (p. 10) între clasicul Caragiale şi avangardă, deci şi Ionescu. „Iată o paradigmă românească a avangardei europene, dacă nu mondiale: Caragiale – Urmuz – Eugen Ionescu, primul triunghi al urmuzelor. Conaţionalul nostru parizian a fost foarte parcimonios şi ascuns, dar piesele sale «Cântăreaţa cheală», dar mai ales «Scaunele» nu fac decât să potenţeze textele lui Caragiale, trecute prin Urmuz!” (p. 78) Multe fraze ar merita reluate, consemnez doar titlul memorabil al unei secţiuni (p. 80), „O operă microscopică cu reverberaţii colosale”, multe idei subtile avansează criticul, revin însă la tripleta din titlu, care ar trebui să ne dea de gândit atunci când ne referim la Urmuz „al nostru”: umăr la umăr cu Caragiale şi Ionescu, dovedeşte că „este mai mare” decât credeam…
Gheorghe Păun