În pregătirea Anului Urmuz 2023
Gheorghe Păun
[Articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XIII, Nr. 3(136), Martie 2022]
Pagina de faţă ar putea avea antetul Urmuziana, dar am ales să plasez aici articolul pentru a profita de culoarea copertei revistei, făcând astfel mai expresive imaginile de la mormântul lui Urmuz de la Bellu, chiar dacă fotografiile nu sunt cele mai reuşite, fiind realizate în „condiţii de iarnă”.
În editorialul din luna februarie, lansam deja o „alertă” privind apropierea Anului Urmuz 2023, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea scriitorului (17 martie 1883, Curtea de Argeş) şi 100 de ani de la moartea sa (23 noiembrie 1923, Bucureşti). Formulam atunci o provocare, primită din partea dlui George Corbu (într-o scrisoare cu mai multe alte idei similare), pe care o reiau, pentru că este importantă:
„Declanşarea unei campanii mediatice de descoperire, identificare sau recuperare, după caz, de documente de orice natură, mai puţin cunoscute sau necunoscute, referitoare la viaţa, profesia, pasiunile, relaţiile sociale şi nu numai întreţinute de Urmuz”.
Anunţam atunci şi mai multe „teme de cercetare” pentru urmuzofili-urmuzologi, de interes în sine, de interes şi pentru aniversarea ce vine. Mă ţin acum de promisiune şi încep… prin a pune în discuţie chiar data de naştere.
Este reală aşa cum am scris mai devreme, am în faţă copia certificatului de naştere, l-am mai reprodus în revistă, numai că data este conformă cu calendarul iulian… Îl sărbătorim pe Mitică-Dimitrie sau pe Mitică-Demetru? În al doilea caz, ar trebui să adăugăm 13 zile. Obţinem 30 martie. Mai trebuia puţin şi ajungeam la 1 aprilie (gregorian), o zi care i s-ar fi potrivit, poate, mai bine.
Evident, remarca e mai degrabă o glumă, eventual o propunere de a-l sărbători pe Urmuz între ambele date, două săptămâni în şir… Dar, de vreme ce în dicţionarele literare data de naştere este cea din certificatul de naştere, subiectul se închide aici.
Nu se închid deloc alte subiecte.
Spuneam data trecută că, printr-un concurs de împrejurări norocoase, am reuşit să determin (pentru că eu n-am făcut nimic practic, cu mâinile mele) aducerea mormântului lui Urmuz de la Bellu de la starea din Figura 1 (nici n-o mai descriu) la cea din Figura 2. Iată, rapid, „filmul” operaţiunii.
Pe 2 decembrie 2021 aflu că dl Marian Nencescu merge a doua zi la Bellu, pentru chestiuni legate de mormântul academicianului Alexandru Surdu. Îl sun spre seară, cu rugămintea de a căuta „Figura 50, locul 3”, singura informaţie cunoscută, din cartea lui Saşa Pană din 1970. Primesc peste o zi fotografia din Fig. 1 şi mă sperii. Îl sun pe profesorul Lucian Costache, ca să deplângem împreună starea mormântului, îmi spune (probabilitate nulă, dar Urmuz le aranja pe toate de Sus) că… director la administraţia cimitirelor din Capitală (riguros: Compania Municipală Cimitire Bucureşti S.A.) este un fost elev al dumnealui, de la Dorohoi! Hotărâm brusc să mergem la Bucureşti, ajungem duminică 5 decembrie la Bellu, unde ne aştepta dl Alexandru Opriţa, elevul-director. Peste două zile, primesc de la dumnealui fotografii cu „jungla” defrişată! Coloana de marmură arăta „obosită” de vremuri, alături era placa cu poza lui Urmuz, Figura 3 (a supravieţuit pentru că a fost apărată de soare şi ploi de crengile crescute peste ea), iar în faţa coloanei, cu nasul în iarbă-pământ, aştepta… un îngeraş. Mai era nevoie de o etapă, ne-a sărit în ajutor (contactat tot de dl Lucian Costache) dl George Georgescu din Piteşti, care avea tocmai atunci o echipă de lucrători constructori prin Bucureşti. Am mers din nou la Bellu, pe 16 decembrie, iar pe 20, 21 decembrie situaţia a fost adusă la starea din Fig. 2. Norocul de care vorbeam se traduce în şansa de a întâlni asemenea oameni entuziaşti şi eficienţi. Recunoştinţă tuturor.
În Figura 4 apare coloana cu îngeraşul, privit mai de aproape îngeraşul (îngeraşa, de fapt, chiar dacă DOOM nu îngăduie femininul). Presupun că un cunoscător în arhitectură şi artă funerară ar putea spune mai multe despre cele două piese (datare, stil, poate şi locul de provenienţă-realizare). Oricum, sunt multe de spus despre informaţiile de pe coloană.
Şaisprezece nume sunt gravate pe ea, majoritatea urmate de date (ani) de naştere şi de deces. Iată-le:
Preot Filip-Paşcan[?u] [?? – ??]
şi soţia sa Maria [1827 –] 1898
Petru P. Paşcanu 1853 – 1933
Ana P. Paşcanu 1858 – 1944
Aurora N. Vorvoreanu 1893 – 1952
Colonel Nicu Vorvoreanu 1889 – 1938
Laetiţia Ionescu-Buzău 1899 – 1919
Dr. Daniel Ionescu-Buzău 1887 – 1921
Alice Ionescu-Buzău [?? –] 1919
Florica Stoicescu 1890 – 1988
Constantin Stoicescu 1886 – 1959
Familia Vorvoreanu
Eliza 1884 – 1973
G-ral Virgil 1884 – 1975
Ing. Virgil Const. 1914 – 1994
Marieta 1925 – [??]
Doctorul Christian Pashcan
Născut la 7 aprilie 1847
Decedat la 7 decemb. 1879
Semnele de întrebare sunt adăugate de mine, ca şi anul de naştere al Mariei Paşcanu. Aurora, Laetiţia, Florica şi Eliza sunt surorile lui Urmuz, Daniel este frate. Nu apar pe coloană doctorul Dimitrie Ionescu-Buzău (1855 – 1907) şi Eliza Ionescu-Buzău (1863 – ??), părinţii săi, şi nici Constantin (1885 – 1914), fratele. Urmuz are placa (de marmură) separată, în stânga coloanei. În dreapta coloanei e o cruce, a soţilor Florica şi Constantin Stoicescu. Există o serie de fotografii pe coloană (ca şi pe cruce), parte dintre ele deteriorate – nu şi a Letiţiei (vizibila în Figura 1).
Cele mai mari litere sunt cele din numele preotului Paşcanu, cele mai decorativ scrise sunt cele din numele doctorului Christian Pashcan. Celelalte nume diferă ca stil, probabil au fost scrise pe rând.
Iar acum curg întrebările: Câte persoane sunt îngropate aici? (E loc pentru numai trei morminte, dar există obiceiul refolosirii locului.) Cine dintre cei de pe coloană? Unde este înmormântat preotul Filip Paşcanu? (Cumva la Biserica Sfântul Dumitru „din spatele Poştei”, cum se spunea pe vremuri, din spatele Muzeului de Istorie a României de astăzi?) De ce este scris „Paşcan” şi de ce doctorul Christian Pashcan este scris… franţuzeşte? A fost coloana produsă în Franţa? Cine este Christian Pashcan? Ştim că în 1888 familia Ionescu-Buzău merge pentru un an la Paris, „invitată aici de medicul şi chimistul Cristian Pascani, fratele mamei lui Urmuz” (Radu Cernătescu, Literatura luciferică, Cartea Românească, 2010, pag. 223). Pe coloană este deci altcineva decât fratele mamei, care era în viaţă la un deceniu după data indicată la Bellu. Apare aici un frate al preotului Paşcanu (se întreabă dna Ana Olos) sau e vreo eroare pe undeva?
Continuăm cu întrebările – atunci când răspunsurile sunt cunoscute de cititor, i-aş fi îndatorat dacă m-ar lămuri şi pe mine (şi, desigur, îi cer scuze dacă unele întrebări sunt demult lămurite). Unde sunt înmormântaţi părinţii lui Urmuz? De ce nu apar pe coloană? E vreme de iarnă şi pandemie, am tot amânat un necesar drum la Bucureşti, cu o şedere mai pe îndelete la Bellu, la administraţia cimitirului, poate unele lucruri se ştiu, consemnate în documente.
Chiar dacă nu apare pe coloană, despre Constantin ştim totuşi că odihneşte aici. La prima vizită la Bellu, prin bălării, dl Marian Nencescu a găsit o „placă de tablă” cu o inscripţie pe ea. Este cea din Figura 5. Are 40 cm pe 25 cm, patru găuri la colţuri, e grea, e probabil un aliaj de cupru cu plumb. Şi acum, surpriza cea mare: pe placă este gravat un poem-epitaf. Îl redau pentru a putea imita cât mai exact punerea în pagină.
Nu plângeţi,… Nu fiţi ipocriţi
Pe tine te binecuvântez şi preamăresc
fermecătoare zeiţă cernită a morţii!
Pribeag, cu sufletul bolnav,
plin de revoltă, păcat şi remuşcare,
Cu inima ’nsângerată, zadarnic
Cerut–am haosului îndurare.
Doar tu din negrul şi tăcutul palat
ai coborât la mine, îndurătoare.
Cu braţe moi ai cuprins trupu–mi şubred,
la sânu-ţi cald l–ai strâns
şi buzele tale fragede pe buzele–mi arse,
au stins chinul istovitor din mine.
Slavă ţie, slavă, Venus Libitina!
*
* *
Călătorule,
de cobori în cetatea celor vii
spune–le
că–i dulce sărutarea morţii,
şi–i primitor
şi cald pământul,
mama şi mormântul
nostru
al tuturor.
CONST. IONESCU-BUZĂU.
1885 – 1914
Putea fi un epitaf pentru Constantin, scris de Urmuz, s-ar fi potrivit din multe puncte de vedere, mai ales că 1914 este anul în care „îl obsedează gândul morţii. Tremură de groaza ei” (Nicolae Balotă, în Urmuz, Editura Dacia, 1970, pag. 31), anul în care scrie mult citata „odă” dedicată revolverului, „suveran al lumii”. Numai că se pare că este un auto-epitaf, scris chiar de Constantin.
A descoperit asta dna Ana Olos, care mi-a trimis câteva pagini scanate din Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)] de Constantin Beldie, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. Reiau câteva rânduri semnificative de la pagina 64:
„Dar deunăzi, plimbându-mi melancolia acestui început de primăvară prin Cimitirul Bellu, ca în tinereţile noastre romanţioase cu decoruri adecvate de cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrâneţi şi sălcii plângătoare, – după ce privisem la resturile cochetăriei, câţiva piepteni şi mărgele, ale unei cucoane prestigioase de acum treizeci de ani, dezgropată ca să-i facă loc ginerelui, încă tânăr, al octogenarului meu profesor C. Rădulescu-Motru –, am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz şi al familiei, cu fotografii în porţelan şi cu un lung epitaf în versuri libere pe mormântul frumosului său frate mai mic, «bulibaşa» cum îi spunea pentru pretenţiile lui de şef al boemei noastre zăpăcite de odinioară, titlu pentru care împrumutase toată recuzita necesară din Scènes de la vie de bohème, a lui Henri Murger, cartea care ne-a scos din minţi pe mulţi: părul mare şi buclat la ceafă sub borsalina cu borurile exagerate, bărbuţa oacheşă şi creaţă sub lavaliera neagră în falduri, macferlanul negru cu pelerină bogată şi o alură gravă şi funebră de «poète maudit».
Reproduc aici, cu stilul epocii şi generaţiei noastre de formaţie în multe privinţe artificioasă, epitaful ce singur şi-a elaborat frumosul nostru bulibaşă, răpus la 29 de ani de o Muză lascivă cu prea exigente ispite şi chemări de dragoste.”
Urmează poemul, exact ca în cadrul alăturat, dar cu un semn de exclamare după titlu. Se înţelege (poète maudit) că a mai scris şi alte poeme Constantin – au rămas consemnate pe undeva? (Cu adevărat, exces de talent şi cultură în familia exigentului doctor Ionescu-Buzău – referirea la Venus Libitina nu era, e de presupus, la îndemâna oricui. Să fi existat şi vreo influenţă a lui Urmuz asupra fratelui şi, în particular, a „operei” acestuia?) Din detaliul cu ginerele lui C. Rădulescu-Motru s-ar poate deduce când a trecut C. Beldie pe la Bellu, moment în care „lungul epitaf” se afla pe mormântul lui Constantin. Pe de altă parte, C. Rădulescu-Motru a devenit octogenar în 1948 (născut în 1868), iar C. Beldie a murit în 1954, deci vizita la Bellu a avut loc în intervalul 1948 – 1954. Au trecut vreo şapte decenii de atunci. Norocoasă întâmplare că placa de bronz a supravieţuit, şi mai norocoasă întâmplare că a fost şi găsită.
Sper că anul viitor, la un plănuit Simpozion Urmuz, să avem răspunsuri la întrebările de aici – şi la cele care sigur vor mai apărea, pentru că nu cred că ne va lăsa „pahucul” de Mitică în pace…
În pregătirea Centenarului Urmuz. O comemorare și învățămintele ei
Marian Nencescu
[Articol publicat pe site-ul www.uzp.org.ro – 22 martie 2022]
S-au împlinit, pe 17 martie a.c., 139 de ani de la nașterea, la Curtea de Argeș, a lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (d. 23 noiembrie 1923, București), scriitor cunoscut sub pseudonimul literar Urmuz, ales de însuși Tudor Arghezi, în 1922, cu prilejul publicării, în gazeta Cuget românesc, a primelor două povestiri din ciclul Pagini bizare, unul din numeroasele nume și porecle purtate de autor în scurta și dramatica sa viață.
Cu acest prilej, un grup de admiratori argeșeni, în frunte cu academicianul Gheorghe Păun, la ora actuală unul dintre cei mai fervenți urmuzologi de la noi (termenul, încă neacceptat academic, este pe cale de a devină o direcție în critica literară de avangardă), dar și mulți bucureșteni, scriitori și artiști plastici, inclusiv membri ai U.Z.P.R., colaboratori ai Revistei Curtea de la Argeș au participat, la Cimitirul Bellu, din capitală, unde se află mormântul scriitorului, dar și coloana funerară a numeroasei sale familii, la o întâlnire/comemorare, mai degrabă un preambul la Expoziția aniversară comemorativă în pregătirea Centenarului Urmuz, găzduită, pe 18 martie, de Centrul de Cultură și Artă „Gheorghe Topârceanu”, din Curtea de Argeș, și o „repetiție” pentru Centenarul Urmuz, ce va avea loc în 2023.
Deși cvasi-ignorată de obștea oficială a scriitorilor, manifestarea, în sine, a avut semnificația ei. După mai bine de șapte decenii de anonimat (ultimele relatări despre amplasamentul și starea mormântului datează de la sfârșitul anilor ’40, când publicistul Constantin Beldie vizita cimitirul și consemna în cartea sa Caleidoscopul unei jumătăți de veac 1900-1950, starea de fapt, de la fața locului: „Am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz și al familiei lui, cu fotografii de porțelan și un lung epitaf în versuri libere pe mormântul lui Constantin, fratele mai mic al scriitorului, bulibașa, cum îi spuneam noi pentru pretenţiile lui de a fi șef al boemei noastre zăpăcite de odinioară” – reeditare, București, Ed. Albatros, 2000, p. 64 și urm). Mormântul lui Urmuz, cu tot cu coloana în stil neoclasic, împodobită cu un înger de marmură, a „ieșit la iveală” recent, în toată splendoarea lui, prin grija academicianului Gheorghe Păun.
Este încă unul din numeroasele gesturi de reverență, făcute de directorul revistei Curtea de la Argeș în memoria „celui mai important scriitor născut la Curtea de Argeș”, cu siguranță un mare scriitor al neamului, judecând după amploarea (încă nevalorificată integral), dar și după profunzimea operei sale literare. În realitate, mormântul de la Bellu s-a aflat până nu demult (decembrie 2021), într-o stare de degradare extremă, nu departe de starea consemnată și de C. Beldie în cartea sa: „Cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrânețe, salcii plângătoare” (p.64), având toate șansele să rămână în vecie în anonimat (fiind proprietatea statului, locul de veci a fost ignorat, voit sau nu, zeci de ani, fără ca măcar forul legal chemat să îngrijească mormântul, în speță Uniunea Scriitorilor, să se intereseze de soarta lui – n.n.), dacă n-ar fi fost insistențele academicianului Gheorghe Păun de a-l identifica prin hățișul de vegetație sălbatică, crescută în devălmășie pe toată zona, cândva de elită, a Cimitirului Bellu. Astfel, într-o zi umedă de decembrie (2021), la solicitarea Domniei sale, am „găsit”, mai mult pe pipăite, mai întâi coloana cu fotografiile mortuare desprinse și aproape șterse de vreme, apoi îngerul căzut și acoperit de frunze și crengi uscate, pentru ca, mai apoi să dibui, ca printr-un miracol, placa cu portretul lui Urmuz, acoperită de licheni și aproape ilizibilă și, în fine „tabla” cu poemul-epitaf al lui Constantin Ionescu-Buzău (1885-1914), fratele poetului, mort de timpuriu, ce începe cu îndemnul: Nu plângeți… nu fiți ipocriți!, încheindu-se cu o „chemare”: Călătorule / de cobori în cetatea celor vii / spune-le / că-i dulce sărutarea morții / și primitor / și cald pământul / mama și mormântul / al nostru, al tuturor. Mai jos, era și numele celui despre care C. Beldie scria în cartea sa, că își asumase, ca stil de viață, îmbrăcămintea și recuzita din cartea Scenes de la vie de boheme, de Henri Muger (devenită, mai apoi, model de inspirație pentru opera La Boheme/Boema, de Giacomo Puccini. „Boema, spunea Muger, este o etapă a vieții artistice, o prefață a Academiei, sau a Morgii/Hotel Dieu” – n.n.), respectiv borsalina cu boruri largi, mac-ferlanul negru și nelipsita garoafă roșie de la butonieră, floare pe care o purta și Urmuz însuși, în diverse ocazii, în special când mergea la Operă, și pe care obișnuia s-o pudreze cu scorțișoară.
În amintirea acestui obicei, participanții la comemorare au presărat pe mormânt garoafe roșii și au admirat tabloul pictorului Romulus Harda, realizat anume pentru acest eveniment și inspirat după fotografia tombală a lui Urmuz. În viitor, tabloul și statuia, în lucru, a scriitorului, realizare a sculptorului Radu Adrian, vor intra în patrimoniul orașului Curtea de Argeș.
Despre coloana de marmură, împodobită cu ghirlande de trandafiri, și având în capăt un înger, în stilul epocii (astfel de morminte funerare sunt frecvente în Cimitirul Bellu, și pot fi admirate chiar în preajma locului de veci al scriitorului, dovadă că familia doctorului Ionescu-Buzău, tatăl său, aveau gusturi rafinate și costisitoare, pe care și le permiteau – n.n.) se poate spune că este o adevărată cronică de familie, având gravate pe ea nu mai puțin de 17 nume, majoritatea cu datele de naștere și deces. Lipsesc, surprinzător, doctorul Dumitru Ionescu-Buzău (1855-1907), ca și Eliza (1863 – ?), mama scriitorului, despre care încă nu se știe unde sunt înmormântați (surse incomplete pledează pentru o Biserică din Curtea de Argeş, situată, „în spatele Poștei”, evident fiind vorba de o Poștă care azi nu mai există) și Constantin, înmormântat separat, în schimb apar surorile: Eliza (d. 1952), deținătoarea Arhivei literare a lui Urmuz, căsătorită Vorvoreanu, cu soțul său, colonelul Nicu Vorvoreanu, apoi Letiția, (d. 1919) cu soțul său, singura al cărui portret s-a mai păstrat, e adevărat, în condiții precare, și Florica, căsătorită Stoicescu (d. 1988). Cu excepția doctorului Christian Paschan (Pașcan/Pașcani ?,1847-1879, fratele mamei lui Urmuz, despre care știm că locuia la Paris, și al cărui nume este gravat în stil decorativ, probabil la un atelier din străinătate, poate chiar din Franța, unde, după stil, pare să fi fost executată și coloana / sau „coloneta”, în limbaj arhitectural – n.n.), celelalte nume și date sunt gravate neglijent, sau chiar lipsesc toate datele, dovadă că familia sărăcise între timp. Cu siguranță, până la Centenarul din 2023, vor fi elucidate multe din „misterele” acestei coloane, ce poate fi admirată, restaurată parțial, la mormântul de la Bellu.
Despre opera literară a lui Urmuz, cel numit de Sașa Pană, primul său editor (postum), „premergătorul” pentru intuiția sa de a anticipa suprarealismul, există azi numeroase opinii și interpretări. Treptat, teza lui Sașa Pană, după care Urmuz a „celebrat mașinismul și a ilustrat mecano-conformismul”, tinde să se estompeze. Urmuz a mimat, într-adevăr „tehnicile” prozei absurde, fiind chiar un precursor la noi al acestui stil, după cum bine a intuit și Tudor Arghezi, „nașul” său literar, fără însă a părăsi definitiv canoanele clasicismului. În fond, comicul pur, de esență bergsoniană, remarcat și de G. Călinescu, (trebuie s-o spunem, unul dintre criticii care a privit cu prudență inovațiile narative urmuziene – n.n.) prezent masiv în opera lui Urmuz, este mai degrabă o continuare a „clasicismului” autohton, construit pe linia: Anton Pann, Alecsandri, Caragiale și, parțial, Eminescu, cel din Scrisori, și mai puțin o construcție literară de inspirație străină. De altfel, opera lui Urmuz, încheiată brusc în 1923, era, la data respectivă ca și constituită, dovadă că Tudor Arghezi plănuia s-o publice, în 1922, in integrum. Doar destinul face ca „metrul cub” de manuscrise, aflate în anii ’30-’40, în posesia Elizei Vorvoreanu, nu au ieșit încă decât parțial la lumină. Istoria literară, și nu doar cea românească, e plină de cazuri de „dispariții bizare” de cărți și manuscrise. Fenomenul e chiar „în stilul” urmuzian, misterios, imprevizibil și straniu.
Citindu-i opera, în cheie „autohtonă”, avem brusc impresia unei demonstrații de „protocronism” cultural, de cea mai bună calitate. Paginile bizare ale lui Urmuz cuprind, laolaltă, fervoarea lingvistică a lui Ion Creangă, absurdul caragialian și pamfletul necruțător al lui Eminescu și Arghezi.
Pe de altă parte, Urmuz și familia sa, ce își dorm somnul de veci sub coloneta de la Bellu, ilustrează, cu totul, europenismul cultural al unei epoci luminoase din istoria noastră. Muzician, filosof, estetician, scriitor și boem, Urmuz rămâne, dincolo de interpretările moderniste, un veritabil clasic al culturii noastre.