Urmuz… viitorologul (II)

Să continuăm a căuta „priviri în viitor” în opera lui Urmuz.

La viitor, al omenirii întregi de-a dreptul, se referă şi finalul „epopeii” „Fuchsiada”, „poem eroico-erotic şi muzical, în proză”: deşi Fuchs dispare „pentru totdeauna în mijlocul naturii măreţe şi nemărginite”, muzica lui are menirea ca „prin forţa educaţiei să facă să apară cu timpul pe această planetă o rasă mai bună şi superioară de oameni, spre gloria sa, a pianului şi a Eternităţii…”

Cât de „bună şi superioară” va fi această rasă nu este clar, cred mai degrabă că Urmuz era sceptic, dacă ne reamintim de „plebea ideologică, naivă”, partenera comesenilor care filosofează în „Puţină metafizică şi astronomie”, mai ales că lumea însăşi, universul, nu par a fi în ordine, „când toate cauzele, din nenorocire, sunt şi efecte şi dau din ele efecte îndrăcit de multiple şi de încâlcite”. „Deci la ce bun să vrei numai o singură cauză, o forţă iniţială care vrem (trebuie) să fie şi generatoare, când ea însăşi ţine cu atâta încăpăţânare să dea din ea numai multiplicitate; are setea mulţimilor, a încâlcelei şi a contradicţiei; îi trebuie multe milioane de oameni, de muşte, de bureţi, de jivine…”

Iar dacă „plebea” e formată din indivizi precum cei care populează scrierile lui Urmuz (nu mai exagerez, punând alături şi „milioane de oameni, de muşte, de bureţi…”), atunci lucrurile sunt şi mai rele, mai toate personajele fiind hibrizi mecano-zoo-umani, au cioc unii, chiar dacă „din lemn aromatic” (Grummer), îmbrăcăminte de şiţă, ba chiar şi un capac de pian înşurubat la spate (Cotadi), un grătar sub bărbie (Algazy)… mai sugestivă decât o enumerare este menţionarea unor titluri de secţiuni din monografia „Urmuz” de Nicolae Balotă (Editura Dacia, Cluj, 1970): „Omul-pasăre şi obsesia zoologică”, „Omul mecanomorf”, „Îmbrăcămintea burlescă”. E prea mult să bănuim că Urmuz se gândea la proteze, ciborgi, roboţi şi clone (un Ismail „s-a reuşit să se fabrice pe cale chimică, prin syntheză”, „graţie progresului ştiinţei moderne”), dar la reificarea oamenilor, a sufletului lor este la îndemână să credem că se gândea. Ca şi la imoralitate, sadomasochism (iarăşi, titlu de secţiune în cartea lui N. Balotă), zoofilie chiar (Ismail necinsteşte viezuri!), transsexualitate (acelaşi Ismail poartă rochie, uneori una „de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii”). Iar Cotadi „se hrăneşte numai cu ouă de furnici” – despre proteinele pe care le putem lua din insecte vorbeşte şi UE în ultima vreme…

Aspectul mecanomorf al personajelor deschide însă posibilitatea unei discuţii nu lipsite de rost despre posibilitatea de a-l vedea pe Urmuz şi ca un plauzibil „profet”, al transhumanismului, ba chiar al posthumanismului. Rămâne de explorat mai atent această sugestie.  (Apropo de Congresul de la Iaşi, transhumanismul şi posthumanismul au constituit tema unei precedente ediţii, cea din 2020, chiar la început de pandemie – îmi amintesc cu nostalgie respectiva ediţie, pentru că a fost ultima conferinţă la care am participat fizic, fără mască chiar…)

N-aş mai continua, dar tot consemnez, din finalul „romanului în patru părţi” „Pâlnia şi Stamate”, ideea de „a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic”, aşa cum face eroul, după ce, „pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă”. Care „infinit mic”? Cumva Big Crunch-ul final, cel simetric  Big Bang-ului de la începutul începuturilor? De dragul lui Urmuz, să zicem că chiar despre asta e vorba, deşi, desigur, este un pic exagerat… (iar la modul serios, chiar îl rog pe cititor să intre în jocul lui Demetru-Mitică-Ciriviş-Urmuz, citindu-l cu mintea deschisă spre orice interpretare – va fi o desfătare, garantez).

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Urmuz… viitorologul (II)

Urmuz… viitorologul (I)

Pentru ca suntem în martie, pentru că martie este luna în care s-a născut Urmuz, să mai zăbovim asupra lui şi a scrierilor lui, plecând de la considerarea sa ca „înaintemergător” al literaturii, un „profet” al noii literaturi, dar extinzând ideea, aşa cum o face şi Constantin Crişan în albumul „Urmuz. Pagini bizare” (Ed. Minerva, Bucureşti, 1883) pe care l-am mai amintit în acest colţ de pagină: „Dar noi vom spune ceva mai mult: un profet al vieţii. Pentru bunul motiv că scriitorul care la 1900 avea 17 ani – suficient de matur pentru a gusta conştient toate relele şi bunele veacului nostru – a putut, până în anul hotărârii sale de a părăsi prematur Terra, să prevadă treptat, cu o neiertătoare luciditate, evoluţia veacului.”

Iar Urmuz chiar poate fi considerat (sigur, intervine aici şi „delirul interpretativ” atât de specific consideraţiilor pe care le putem face asupra „bizareriilor” urmuziene) un mic… Nostradamus: la fel ca în cazul acestuia, multe fraze/expresii ale lui Urmuz pot fi considerate ca previziuni deja confirmate… prin ajustarea pe ici, pe colo, a evenimentelor posterioare lui. E un exerciţiu extrem de interesant să recitim „schiţele şi nuvelele sale… aproape futuriste” în căutarea unor previziuni care s-au adeverit sau sunt în curs de adeverire. Propun cititorului acest joc, l-am parcurs pentru exemplificare într-o intervenţie despre urmuzismul din lumea de azi şi, mai ales, din cea de mâine, în cadrul celei de a XXXII-a ediţii a Congresului Internaţional organizat de Universitatea Apollonia din Iaşi, între 28 februarie şi 2 martie, cu tema „Tendinţe în dezvoltarea globală în următoarele decenii”, reiau şi aici câteva idei prezentate la Iaşi.

Să coborâm, aşadar, pe text şi să căutăm „mesaje pentru mai târziu”.

Mai întâi, o temă generală, care mă preocupă: relaţia, tensiunea de fapt, dintre cetăţean şi stat. Nu teoretizez, trimit pentru câteva detalii la editorialul din luna martie 2022 al revistei „Curtea de la Argeş”, ci colecţionez câteva sintagme de la Urmuz. Personajul din „După furtună”, urcat în copac, nu se poate bucura prea mult, pentru că apar „trei drumeţi, care la început i se dădură drept prieteni”, dar pretextează că vin „din partea Fiscului” şi se apucă „să-i facă tot felul de mizerii”; în final, „comisiunea fiscală, umilită şi ruşinată, o rupse la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate şi oraşe, prin munţi şi prin câmpii, un miros pestilenţial fiscal.” Mai expresiv nu se poate…

În „Ismail şi Turnavitu” se vorbeşte despre „corupţia moravurilor noastre electorale”, iar Turnavitu „făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator la stat”; noroc cu Ismail, care l-a luat „sub protecţiunea sa”, scoţându-l din „mizera situaţie în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri”.

E vorba despre corupţia din politică aici, e vorba despre ce spunea Nichita Danilov în „Urmuz sau realitatea în formă de conservă” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021)? Citim chiar în secţiunea-prefaţă, „De la Caragiale la Urmuz”: „În prezent, România pare că a depăşit epoca Caragiale şi a intrat din plin în epoca Urmuz. (…) Da, epoca lui Caragiale e pe cale să apună. Dar caragialismul persistă şi în politică şi în poezie, îmbrăcat în mantie urmuziană, cu trena lungă a unui «Auto-Kosmos infinit şi inutil»”.

Iar „Plecarea în străinătate” se încheie cu o „Concluziune şi morală” care poate fi considerată epigramă „anti-sistem”: „De vreţi cu toţi, în timpul nopţii,/ un somn în tihnă să gustaţi,/ Nu faceţi schimb de ilustrate/ cu cel primar din Cârligaţi.”

Voi reveni, chiar dacă trecem în aprilie, pentru că „înainte mult mai este” şi, măcar ca exerciţiu de lectură, căutarea de previziuni în opera lui Urmuz este de tot interesul.

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Urmuz… viitorologul (I)

De la Marcus la Urmuz, prin paradox (II)

În cele ce urmează, m-aş depărta puţin de cărţile Profesorului, apropiindu-mă mai mult de scrierile lui Urmuz, cu două propuneri, le-aş zice, de cercetare.

Prima şi cea mai la îndemână: de căutat paradoxuri în„schiţele şi nuvelele… aproape futuriste” (aşa se pare că dorea Urmuz să se intituleze un posibil volum al scrierilor sale, ne-o spune un „caiet roşu” cu manuscrise aflat la Biblioteca Academiei Române). Paradoxuri sau „aproape paradoxuri”, situaţii paradoxale, „deraieri” logice. Colecţia va fi bogată, depinzând şi de sensibilitatea „lupei” prin care se priveşte textul, pentru că fiecare bucată urmuziană conţine asemenea exemple, inclusiv „eseul” „Puţină metafizică şi astronomie”, mai puţin „epic” decât celelalte („este posibil ca ele [corpurile cereşti] să nu fi fost nici create, nici necreate”). La fel „epopeea” „Fuchsiada”(eroul muzician, după aventura erotică în Olimp, este întâmpinat de „slujitoarele plăcerii” din „acel cartier, puţin cam suspect”, cu „Satir murdar!”, pentru că „a căzut atât de sus” prin decizia Venerei de a-i refuza „iubirea şi arta”…), la fel toate textele, începând cu antologic-urmuziana „bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearşafuri ude” din „salonul somptuos” al apartamentului lui Stamate, invocată şi de Marcus în „Şocul matematicii”.Dar, aici, în dezacord (aparent) cu Marcus, aş „rezolva” paradoxul, fără teamă de a cădea într-o stare de boală (mai ales că nu avem un paradox-antinomie, ci doar o situaţie paradoxală, aparent absurdă şi atât): am mai spus-o şi în altă parte, nu cumva avem aici un mod ironic al lui Urmuz de a se raporta la frazele avântat-piromane ale avangardiştilor vremii, începând cu „Manifestul futurismului”, pus în circulaţie în 1909 de italianul Marinetti? Urmuz nu voia să ardă bibliotecile/cărţile, pentru a relua totul de la zero, el propunea un alt mod de a „trezi fiorii literaturii viitorului” – a se vedea finalul „schiţei” „Algazy şi Grummer”.

Multe paradoxuri pot fi găsite şi în viaţa lui Urmuz, dar nu merg aici pe această cale, ci revin la text, dar din alt unghi şi cu o propunere mult mai tehnică, nici nu ştiu bine cum trebuie abordată, e nevoie de un specialist pentru asta. Scrierile lui Urmuz (cele „bizare”, nu şi însemnările şi scrisorile) sunt sistematic punctate de „deraieri semantice”, de apariţia unor cuvinte şi a unor idei cu totul neaşteptate. Toate acestea ne amintesc faptul că, „din punct de vedere sintagmatic, limbajul se prezintă ca un proces stochastic de tipul aşa-numitelor procese Markov, în care probabilitatea de apariţie a unui element depinde de elementele apărute anterior”. Am citat din nou dintr-o carte vestită a lui Solomon Marcus, „Poetica matematică”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. De aici, o propunere care este specifică Profesorului: studierea operei lui Urmuz cu mijloace stochastice, în particular, de tipul lanţurilor Markov (eventual cu ajutorul lanţurilor cu legături complete, introduse de românii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc, în 1935, pentru a prinde şi dependenţe la distanţă). Faptul că la Urmuz niciodată nu ştii ce urmează intervine dramatic în stabilirea probabilităţii cuvântului următor, dar regularităţile limbii române rămân valabile. Cum se oglindesc aceste observaţii de suprafaţă în modele şi statistici (aici e o problemă cu faptul că opera lui Urmuz este atât de puţin întinsă) rămâne de văzut. Cum se compară scrierile lui Urmuz între ele, cum se compară „bizarele” cu scrierile neficţionale, ce alte „mărci”, parametri lingvistici, entropie etc. mai pot fi considerate? – unele dintre acestea pot fi utile şi ca intervenţii în „cazul Ciprian” (alegaţia lui Arghezi cum că piesa „Omul cu mârţoaga” – şi mai plauzibil, că şi „Capul de răţoi” – a lui George Ciprian ar fi scrisă de Urmuz).

Pe scurt, Urmuz ne dă încă mult de lucru – iar Profesorul Marcus ne sugerează multe instrumente de lucru. Doi clasici, două universuri, doi înainte-mergători!

P.S.: Un cititor prezumţios a ţinut să se înscrie în „legiunile lui Umberto Eco” (şi a reuşit, desigur, comentând sofistic un subiect inventat), amintindu-mi în acelaşi timp proverbul spaniol „câinii latră, deci suntem călare”. Morala e trist-urmuziană: omul vid, voluptatea molozului…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on De la Marcus la Urmuz, prin paradox (II)

De la Marcus la Urmuz, prin paradox (I)

De fapt, titlul anterior este restrictiv, Solomon Marcus (1 martie 1925 – 17 martie 2016) era prea multi- şi trans-disciplinar, iar Urmuz se pretează la atât de numeroase abordări, că între cei doi se pot stabili multe alte punţi, iar în scrierile profesorului Marcus chiar se pot descoperi sugestii, uneori paşi expliciţi, pentru conturarea unor asemenea legături. Paradoxul, care mult l-a preocupat pe Profesor, este doar cea mai la îndemână. Sugestia a fost de altfel valorificată în cartea „Urmuz sau Despre paradox”, apărută în 2020 la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, de Lucian Costache, unul dintre cei mai profunzi urmuzologi ai momentului.

Este posibil ca ideea să-i fi venit dlui Lucian Costache nu direct din scrierile marcusiene, ci mediat, prin cuprinzătoarea prezentare a receptării lui Urmuz din cartea lui Constantin Cubleşan, „Urmuz în conştiinţa criticii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, în care lui Solomon Marcus i se dedică o frumoasă pagină (147-148), citând patru paragrafe din „Paradoxul” (Editura Albatros, Bucureşti, 1984), binecunoscuta carte a Profesorului, anume „Individual – general; Alte dihotomii generate de paradox; Paradoxul obligaţiei şi al permisiunii; Replici din Alice în Ţara minunilor”. Urmuz este menţionat explicit numai în cel de-al doilea, şi acolo oarecum în treacăt, după dihotomia „plauzibil-absurd (literatura lui Urmuz este parcă anume construită pentru a ilustra această alunecare)”, dar întreg contextul i se poate aplica, începând cu tensiunea între individual şi general, cu nevoia literaturii de a solicita deopotrivă cele două emisfere cerebrale, chiar dacă specializate. Scrie Marcus: „Ţinând seamă însă de faptul că starea de sănătate psihosomatică rezultă tocmai din echilibrul acestor tendinţe antinomice, deci din menţinerea tensiunii dintre ele (în particular, menţinerea tensiunii dintre activităţile celor două emisfere cerebrale) şi dintre activitatea empirică (externă) şi cea reflexivă (internă), constatăm că starea de paradox antinomic corespunde stării normale, de sănătate, în timp ce ieşirea din paradox este în acelaşi timp intrarea în starea de boală. Literatura se constituie într-o activitate de reglare a echilibrului atât de necesar între termenii antinomiei.” Voi reveni la această idee.

De fapt, profesorul Marcus s-a referit în cărţile sale în mai multe locuri la Urmuz. Adaug două referinţe semnificative, ambele referitoare însă la acelaşi fenomen, acela de „alunecare” din logica obişnuită la o altă logică, de fapt, o altă paradigmă, aşa cum face adesea şi matematica, aşa cum îi este specific şi lui Urmuz. Citez din „Artă şi Ştiinţă” (Editura Eminescu, Bucureşti, 1986): „De nenumărate ori, [matematica] sfidează intuiţia comună de o manieră imprevizibilă şi ne impune o logică aparent ilogică (geometriile neeuclidiene, universurile nonstandard, curbele care umplu un pătrat, seriile care prin reordonare pot avea orice sumă dorim etc.). Dar oare nu se întâmplă ceva asemănător în artă, de la Salvador Dali până la Urmuz şi Nichita Stănescu?”

Alunecarea în altă logică poate fi uneori frauduloasă-păguboasă. În „Şocul matematicii” (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), într-o secţiune intitulată chiar „Să ne amintim de Urmuz”, Marcus vorbeşte despre „deraierea” produsă pe neaşteptate în „Pâlnia şi Stamate”, imediat după prima frază, dar care, „odată produsă, se propagă în lanţ”. „Numai că aceste incompatibilităţi semantice, aceste absurdităţi constituie la Urmuz rezultatul unui act deliberat” (…), „manipulat în scopuri literare”, nu ca la… candidaţii la admiterea la Facultatea de matematică, din 1984, de la care Marcus colecţionează „deraieri” similare, motivate însă de slaba pregătire. Paralela cu Urmuz este sugestivă, dar exterioară, doar o justificare în plus că urmuzismul acoperă o largă plajă de comportamente…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on De la Marcus la Urmuz, prin paradox (I)

George Ciprian despre Urmuz

Se ştie că Urmuz a fost coleg de liceu, la „Gheorghe Lazăr”, în Bucureşti, cu alţi doi buzoieni care au ajuns nume solide ale literaturii române, Vasile Voiculescu şi George Ciprian, al doilea, actor (şi regizor) de meserie, dar cunoscut mai ales pentru piesele sale de teatru. Dintre acestea, „Omul cu mârţoaga” şi „Capul de răţoi” au avut şi mare succes de public, dar sunt importante, (nu numai) din punctul nostru de vedere, şi pentru că sunt inspirate din viaţa lui Urmuz, la vremea năzdrăvăniilor din tinereţe, cu începere din liceu. A scris G. Ciprian şi două volume memorialistice, „Cutia cu maimuţe”, apărută în 1942, şi „Măscărici şi mâzgălici” (aluzie la ipostazele sale de actor – măscărici şi de scriitor – mâzgălici), apărută în 1958. Majoritatea paginilor sunt pur autobiografice, dedicate pieselor în care a jucat, turneelor, colegilor de scenă, pieselor pe care le-a scris, cele două volume se şi suprapun în destul de multe pagini, dar, pe total, ele sunt una dintre principalele surse de informaţii în ceea ce-l priveşte pe Urmuz (desigur, nu trebuie să uităm ce au scris despre Urmuz sora sa, Eliza Vorvoreanu, Vasile Voiculescu şi alţii – Constantin Beldie, Arghezi etc.).

Mai ales trăsnăile grupului de „pahuci” liceeni, liderul lor de necontestat fiind Urmuz, inventiv până la cruzime uneori, jucându-şi rolul cu mare artă, sunt transformate de G. Ciprian în povestiri, cel mai adesea cu numele reale ale protagoniştilor, uneori cu mici alterări (Mirică apare în prima schiţă din „Cutia cu maimuţe”, intitulată „O raită prin târg”, dar istoria este reluată în bucata „În piaţa mare” din celălalt volum, cu personajul numit Ciriviş, cum era cunoscut Urmuz, la cererea sa, printre colegi – şi cum apare şi în piesa „Capul de răţoi”).

Schiţele referitoare la Urmuz ar trebui adunate şi publicate separat, într-un volum, punând alături şi referirile la el din memoriile altor scriitori, pentru a contura astfel un portret mai complet al personajului, începând cu înfăţişarea sa. („O faţă smeadă, un nas proeminent, doi ochi căprui, liniştiţi. Vorba îi era domoală şi atitudinea politicoasă. Nimic din neastâmpărul factice al adolescentului râzgâiat: un drac şi jumătate.”) În textele propriu-zise ale lui G. Ciprian, sunt reproduse mai ales giumbuşlucurile grupului, multe şi originale (vizita la mănăstire, cu „epigrama” lăsată în urmă, plimbarea cu trăsura şi întoarcerea repetată la dreapta până se revenea la locul de plecare, prezentarea unei sănii din apropierea circului ca fiind o fiinţă cu suflet, cumpărarea de cărbuni şi legume, a unei găini de pus în vârful bastonului, discuţii cu directorul liceului, cel căruia îi decapitaseră raţele, „scheme” de agăţat fete pe stradă şi încă altele), dar şi detalii mai serioase (activitatea „societăţii cultural-patriotice Vivat Dacia!”, subminată de Urmuz cu propunerea de a se plăti cotizaţia nu în bani, ci prin… mosorele cu aţă, eventual printr-un cap de răţoi), inclusiv despre primele texte trimise de Urmuz lui Ciprian, pentru a fi citite prietenilor.

Despre Urmuz-scriitorul, cele mai multe detalii le găsim, indirect, în piesa „Capul de răţoi”, din care sunt reluate mai multe pagini în „Măscărici şi mâzgălici”, unde replicile personajului Ciriviş reiau, se poate presupune, gânduri ale persoanei Ciriviş, contaminate desigur de aplecarea spre modernism a perioadei, inclusiv a lui Ciprian. Un singur exemplu: „Ciriviş (zâmbind): (…) Dorul de evadare din cătuşele logicii, setea de a face echilibristică pe muchea de cuţit care desparte întunericul de lumină, raţiunea de nebunie nu le-am găsit nicăieri. (…) Setea de-a cădea în gol şi de-a prinde iar pământul cu picioarele, acrobaţia asta minunată n-o cunoaştem decât noi. Noi patru.” Adică Ciriviş, Macferlan, Pentagon şi Bălălău… primul fiind şi cel dintâi…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on George Ciprian despre Urmuz

Revista „Urmuz”

A existat o asemenea revistă – şi ea a fost readusă la viaţă de curând şi continuă să apară.

Seria dintâi a fost înfiinţată în ianuarie 1928, deci la patru ani şi două luni de la sinuciderea lui Urmuz. Se publicaseră mai toate „schiţele şi nuvelele… aproape futuriste”, dar nu şi „Fuchsiada”, cea apărută pentru prima dată în volumul editat în 1930 de Saşa Pană, dar Urmuz era suficient de cunoscut printre avangardişti pentru a deveni nume de publicaţie. Pe prima pagină a primului număr (se găseşte pe internet, se şi vinde printre colecţionari, cu un preţ de pornire al licitaţiei care chiar indică raritatea şi valoarea „de piaţă” a piesei) scrie că avem o „Revistă de avangardă” care apare la Câmpina sub direcţia lui George Bogza, cunoscut acum ca Geo Bogza. Tot directorul semnează şi textul de pe prima pagină, „mai degrabă manifest decât program estetic” (Academia Romană, „Dicţionarul general al literaturii române”,Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009, literele Ţ/Z, pag. 133; a apărut de curând o nouă ediţie, lărgită). Reiau din Dicţionarul citat mai devreme o scurtă descriere a orientării revistei: „[Revista] U[umuz] se lansează cu fervoare negativistă şi intransigenţă, trezind ecou în presa vremii. Fără opţiunea unei orientări explicite în peisajul experimentalist al avangardei, revendicându-se doar din izolarea orgolioasă şi originalitatea şocantă a patronului spiritual al cărui nume în poartă, [revista] adoptă maniera suprarealismului, curent care din anul 1928 atrage cam toate grupările avangardei româneşti, deşi termenul ca atare nu apare în articole, înlocuit prin noţiunea mai generală modernism”.

Din descrierea exemplarului licitat pe internet înţelegem că primul număr avea numai patru pagini, la paginile 2 şi 3 apărând texte, mai ales poeme, de Paul Eluard, Geo Bogza, F.T. Marinetti (autorul manifestului futurismului), Gheorghe Dinu şi Ilarie Voronca, iar pagina din spate fiind dedicată prezentării unor reviste culturale.

Câteva rânduri din textul intitulat chiar „Urmuz”, publicat de Geo Bogza pe prima pagină:

„Dar scoarţa terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd şi adesea ruşinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghiţit chiar de întunericul clipei următoare dispariţiei lui.

Şi totuşi nu e aşa.

Urmuz trăieşte încă.

Prezenţa lui printre noi, sfârc care biciuieşte conştiinţele. În bezna sufletului urmărim aplecaţi adânc urmele pe care paşii lui i-a lăsat zgâriind violent pământul trivializat prin clişeism. (…)

La răspântia secolului, Urmuz spânzurat: semafor semnalând dezechilibrul tuturor celor aplecaţi atent la zgomotele venind din abisuri sufleteşti.

Lucrând în colţul obscur, pe când noi ne încălzeam la lumina unui soare fals. El a deschis robinetele frigului care acum cuprinde pe toţi.”

Au apărut în total numai cinci numere, ultimul, în iulie 1928. De la numărul al treilea, revista a devenit, scrie în antetul copertei, „Vitrină de artă nouă” şi sub această siglă a fost reînfiinţată în ianuarie 2014 seria a doua, tot la Câmpina, sub egida Bibliotecii Municipale „Dr. C.I. Istrati” şi sub îngrijirea scriitorului Florin Dochia. De data aceasta, o serie durabilă, apare şi astăzi, de obicei şase numere pe an, majoritatea de 48 de pagini, dar şi unele mult mai cuprinzătoare. Noua serie nu avea cum să fie prinsă în ediţia anterioară a „Dicţionarului general al literaturii române” – la ediţia recentă nu am ajuns încă, voi reveni dacă va fi cazul.

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Revista „Urmuz”

Despre compozitorul Urmuz

Am schimbat puţin titlul unei expuneri radio (din 5 mai 1933) a lui Vasile Voiculescu, care avea titlul „Despre scriitorul Urmuz”. Textul a fost reluat şi în volumul „Articole vorbite”, ediţie îngrijită şi prefaţată de Victor Crăciun, Cartea Românească, 1974, el apare şi în Vasile Voiculescu, „Gânduri albe”, volum îngrijit de acelaşi Victor Crăciun, împreună cu Radu Voiculescu, şi prefaţat de Şerban Cioculescu, apărut la aceeaşi editură, în 1986. Din acest al doilea volum citez în cele ce urmează. Urmuz fiind cunoscut numai ca scriitor, în plină glorie, postumă desigur, în 1933, după ce apăruse volumul editat de Saşa Pană în 1930, ba chiar şi revista „Urmuz”, scoasă la Câmpina de Geo Bogza, în 1928, titlul era cel potrivit, dar Vasile Voiculescu face precizări de mare importanţă şi despre ipostaza de muzician a colegului său de liceu, Dumitrescu-Buzău pe atunci, Demetrescu curând după liceu, Urmuz din 1922, după publicarea primelor bucăţi în „Cugetul Românesc”.

Mai întâi, reiau însă o distincţie foarte importantă pe care o face Vasile Voiculescu despre scriitorul Urmuz, în termeni pe care i-au folosit şi alţi critici literari: „Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obişnuită. Creaţiilor lui Urmuz nu li se potriveşte decât calificativul unic. Uluitoarea lui apariţie în literatura noastră a uimit pe toţi şi a zăpăcit pe cei mai mulţi.”

Multe fraze ar merita reluate, despre relaţiile lui Urmuz cu colegii, cărora le era „căpetenie şi îndreptar”, „încă de copil, chinuit de problemele mari ale metafizicii”, dar merg direct la cele despre muzică, pentru că „Urmuz a fost înainte de toate un strălucit muzician”. „La 14-15 ani ni-l împărtăşea pe Beethoven, adâncindu-l, despicându-l şi explicându-l. N-am să uit cum ne făcea sensibilă, ne colora şi ne concretiza bucata «Clair de lune», cu imagini din lumea vizuală. El avea cu adevărat audiţia colorată.” Apoi, şi mai mult, trecând de la interpretare (la pian) şi explicare, la compoziţie: „Urmuz a lăsat după el un interesant material de compoziţii muzicale, de o adâncă şi tulburătoare esenţă.” Citatul e de la pagina 98 a cărţii. La pagina 434, într-un interviu cu N. Crevedia, din luna mai 1930 (se precizează în notele de la finalul volumului), găsim o nouă referire, la fel de superlativă: „Urmuz, care era un muzician şi compozitor desăvârşit, ne cânta din Beethoven. Am urmat apoi cu el simfonicele lui Wachmann.” Cu atât mai trist este faptul că aceste compoziţii sunt astăzi considerate pierdute – am mai povestit cum partiturile găsite de Saşa Pană în „lădoiul de circa un metru cub”, pus la dispoziţia sa de mama lui Urmuz, în 1930, s-au rătăcit…

Interesantă este şi o altă precizare a lui Vasile Voiculescu, de fapt, două.

Prima: „Lăuntrul sufletesc al omului [Urmuz] era frământat de alte aspiraţii… Timid în fond, el nu le-a spus nimănui. Le-a destăinuit aici-acolo în compoziţiile lui muzicale, şi mai rar în proza lui enigmatică. (…) Urmuz a dus cu el în mormânt o taină mare şi un mare talent necunoscut.”

A doua: „În acelaşi timp, Urmuz şi picta. Admiraţia noastră copilăroasă nu avea margini în faţa picturilor lui Buzău. Dar curând s-a lăsat de pictură. Muzica însă l-a întovărăşit toată viaţa şi cred că a fost marea lui vocaţie.”

Se sparie gândul, vorba cronicarului: nu am pierdut numai un compozitor, se pare că am pierdut şi un pictor! Iar dacă în literatură a fost atât de original, de unic – reiau vorba de la început a lui V. Voiculescu – nu cumva era la fel şi în celelalte două arte, muzica şi pictura, un înainte-mergător în înnoirea lor, zgomotoasă şi iconoclastă, din primele decenii ale secolului XX? Fără o minune care să scoată la iveală măcar compoziţiile pierdute, nu vom şti asta niciodată…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Despre compozitorul Urmuz

1 + 77 + 1 urmuzofabule

Este vorba, desigur, despre celebra „Cronicari”, numită fabulă de Urmuz, adesea considerată antifabilă de criticii literari, dar prefixul anti- e doar o improvizaţie, aici avem un „miticism”, o „parodie a parodiei” (termen-cheie în cărţile „Urmuz sau despre paradox” ale profesorului Lucian Costache), de aceea prefer să folosesc un cuvânt ad-hoc, acela de urmuzofabulă. Prescurtez UF mai jos. Iar calculul din titlu are următoarea explicaţie: o UF de Urmuz, prototipul, 77 de Romulus Sălăgean, formând volumul „Absurdistan sau Tzara lui Urmuz”, Editura Euro-Vida M., Bucureşti, 2000, plus o UF de Şerban Foarţă, apărută în revista „Urmuz”, no. 5-6, 2019 (există o asemenea revistă, seria a doua, apare tot la Câmpina, unde a apărut şi prima serie, în anul 1928; atunci era îngrijită de Geo Bogza, acum de Florin Dochia). Despre revistă voi mai vorbi, aici adaug doar câteva cuvinte despre carte. „Antifabule” îşi numeşte R. Sălăgean producţiile, toate imită originalul, până la detalii (încep cu „cică”, au pe la mijloc un dialog şi la final un îndemn, mai toate au 16 versuri, doar câteva adaugă un rând sau două). În plus, „toate cuvintele din volum ortografiate cu majuscule sunt titluri autentice de ziare sau reviste”, scrie la pagina 4 – şi sunt extrem de multe asemenea titluri scrise cu majuscule. Fiecare fabulă are, firesc, şi o „morală”, de data aceasta o „Minima moralia”. Detaliu (semnificativ?): cartea omonimă a lui Andrei Pleşu a apărut în 2006. Alt detaliu (nostalgic?): volumaşul lui R. Sălăgean (84 de pagini) costa, în anul tipăririi, 18.000 de lei!

Ar merita reluate multe piese din carte. Au haz, sunt grijuliu scrise, se fac aluzii critic-ironice la politică, la vremurile curente, sunt absurde cu măsură – evident, nu au „adâncimea” fabulei lui Urmuz, cea care a motivat mai multe analize-„descifrări”, pe pagini întregi.

Nu intru în amănunte, prefer să reproduc fabula lui Urmuz, chiar dacă este posibil ca cititorul s-o ştie pe de rost, după care voi relua replica lui Şerban Foarţă, care are şi un titlu, „De te fabula naratur”, urmat de (I), ceea ce sugerează (cel puţin) o urmare. Trimiterea la sfârşitul lui Urmuz este evident, ceea ce măreşte interesul pentru poem.

Aşadar, prima UF şi ultima UF din „suma” 1 + 77 + 1:

Cronicari

Fabulă

Cică nişte cronicari

Duceau lipsă de şalvari.

Şi-au rugat pe Rapaport

Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş

Juca un carambolaș,

Neştiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel.

„Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu – 

Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi.”

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Şi exclamă: „Sarafoff,

Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

De te fabula naratur (I)

Cică nişte plumbi săraci

Duceau lipsă de trăgaci;

Şi-au rugat un grefier

Să le dea cocoş de fier.

Grefieru,-ntr-un boschet,

Juca bumbi c-un pistolet,

Neştiind că Aristeu

Nu văzuse aşa zeu.

„Revolver! O, revolver!

Strigă el atunci sever –

Nu mai trage-acum, şi tu,

Chiulul de la randevu.”

Revolveru,-n loc să tacă,

Scoate-un bot prelung din teacă

Şi exclamă: „Scaramouche,

Serveşte-te de cartuş!”

Morală

D. Demetrescu-Buzău sau Urmuz.

Cuvântul „zeu” are o notă de subsol, celebra „odă” dedicată revolverului: „Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie, căci fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost; iar tu eşti cel care poţi dispune cum vrei de acel creier!… Tu eşti deci Zeul cel mai puternic!” (Urmuz, iulie 1914)

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on 1 + 77 + 1 urmuzofabule

Memoriile lui Constantin Beldie

Reamintesc că este vorba despre Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)], Editura Albatros, Bucureşti, 2000, cu o prefaţă de Nicolae P. Leonăchescu, un volum de 378 de pagini. Încep prin a relua, de la pag. 64, rândurile referitoare la poemul-epitaf menţionat data trecută:

 „Dar deunăzi, plimbându-mi melancolia acestui început de primăvară prin Cimitirul Bellu, ca în tinereţile noastre romanţioase cu decoruri adecvate de cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrâneţi şi sălcii plângătoare, – după ce privisem la resturile cochetăriei, câţiva piepteni şi mărgele, ale unei cucoane prestigioase de acum treizeci de ani, dezgropată ca să-i facă loc ginerelui, încă tânăr, al octogenarului meu profesor C. Rădulescu-Motru –, am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz şi al familiei, cu fotografii în porţelan şi cu un lung epitaf în versuri libere pe mormântul frumosului său frate mai mic, «bulibaşa» cum îi spunea pentru pretenţiile lui de şef al boemei noastre zăpăcite de odinioară, titlu pentru care împrumutase toată recuzita necesară din Scènes de la vie de bohème, a lui Henri Murger, cartea care ne-a scos din minţi pe mulţi: părul mare şi buclat la ceafă sub borsalina cu borurile exagerate, bărbuţa oacheşă şi creaţă sub lavaliera neagră în falduri, macferlanul negru cu pelerină bogată şi o alură gravă şi funebră de «poète maudit».

Reproduc aici, cu stilul epocii şi generaţiei noastre de formaţie în multe privinţe artificioasă, epitaful ce singur şi-a elaborat frumosul nostru bulibaşă, răpus la 29 de ani de o Muză lascivă cu prea exigente ispite şi chemări de dragoste.”

Urmează poemul, exact cum l-am consemnat săptămâna trecută. Se înţelege (poète maudit) că „bulibaşa” Constantin a mai scris şi alte poeme – au rămas consemnate pe undeva? Pentru că C. Rădulescu-Motru a devenit octogenar în 1948 (născut în 1868), iar C. Beldie a murit în 1954, rezultă că vizita la Bellu a avut loc în intervalul 1948 – 1954. Au trecut vreo şapte decenii de atunci. Norocoasă întâmplare că placa de bronz a supravieţuit, şi mai norocoasă întâmplare că a fost şi găsită.

Revenind la volum: extrem de dens în informaţii, un număr enorm de citate şi referinţe literare, istorice, mitologice, la fel de mare numărul personalităţilor vremii, descrise cel mai adesea maliţios, fără înfrumuseţări amabile, ba chiar dimpotrivă (nici despre Urmuz nu vorbeşte cu entuziasm, la fel despre tatăl său, doctorul Ionescu-Buzău, autor de lucrări medicale în care-l combătea pe Pasteur…), critic la adresa şcolii, a medicilor, avocaţilor, inginerilor şi profesorilor „în casele cărora n-am văzut un raft de cărţi”, iar pe pereţi „numai reproduceri mediocru galante, ca în odăile prostituatelor” (pag. 71). Pentru că am adus vorba: „Ca bărbat, Constantin Beldie n-a fost cruce de biserică! A cunoscut viaţa din plin şi recomanda şi altora acelaşi lucru. De aceea amintirile sale sunt atât de atrăgătoare; ele reflectă viaţa în toată frumuseţea şi penumbrele ei, povestită fără false pudori şi fără teoretizări exclusiviste.” – spune prefaţatorul (pag. 35), delicat faţă de „penumbrele” destul de ostentative din carte…

Revenind la Urmuz, mai reiau câteva rânduri. „Iar dadaismul şi suprarealismul care au întors pe dos cafenelele literare din Occident, (…) îşi au rădăcinile pe malurile buruienoase ale Dâmboviţei” (pag. 41). „În echipa noastră cu lavaliere la gât, am numărat, la un moment dat, şi pe Urmuz, inventatorul genului suprarealist în literatura noastră (şi poate un precursor al acestei tentative literare), diletant în ale scrisului, gustat printre cei dintâi şi lansat de Tudor Arghezi” (pag. 63).

O carte care merită citită, şi pentru informaţia cultural-istorică pe care o conţine, dar şi pentru stil. O carte temeinică, despre o vreme frământată, exuberantă, căutându-şi rostul, vremea boemei libertine şi iconoclaste, dar interesată de muzică, filosofie şi mitologie. Vremea lui Urmuz…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Memoriile lui Constantin Beldie

Un poem urmuzian

În principiu, serialul de faţă se referă la Urmuz doar ca… DOP (denumire de origine controlată) sau IGP (indicaţie geografică protejată), desigur, fără să se garanteze calitatea, ca în cazul vinurilor, ci doar „trasabilitatea”. Apropierea Anului Urmuz 2023 atrage însă în mod firesc atenţia în direcţia înainte-mergătorului (modernismului literar european) şi contemporanului nostru (termenul „urmuzian” este tot mai mult folosit în ultimii ani, pentru a descrie lumea, aşa cum e, la noi sau aiurea), de aceea, mă voi referi tot mai des la el. În tableta de faţă, semnalând un poem-epitaf care mi-a dat de lucru în ultimele luni. „Filmul” este următorul.

Pe 3 decembrie 2021, dl Marian Nencescu, colaborator vechi al revistei Curtea de la Argeş, a identificat la Cimitirul Bellu mormântul lui Urmuz, în „Figura 50, locul 3”, era singura informaţie pe care i-am putut-o da, din cartea lui Saşa Pană din 1970, Urmuz, Pagini bizare. O mică junglă, părăsită, nu intru în amănunte. Prin bălării, dl Nencescu a găsit o „placă de tablă” cu o inscripţie pe ea, iar pe placă, un poem. Iată-l:

Nu plângeţi… Nu fiţi ipocriţi

Pe tine te binecuvântez şi preamăresc

fermecătoare zeiţă cernită a morţii!

Pribeag, cu sufletul bolnav,

plin de revoltă, păcat şi remuşcare,

Cu inima ’nsângerată, zadarnic

Cerutam haosului îndurare.

Doar tu din negrul şi tăcutul palat

ai coborât la mine, îndurătoare.

Cu braţe moi ai cuprins trupumi şubred,

la sânu-ţi cald lai strâns

şi buzele tale fragede pe buzelemi arse,

au stins chinul istovitor din mine.

Slavă ţie, slavă, Venus Libitina!

                            *

Călătorule,

de cobori în cetatea celor vii

spunele

i dulce sărutarea morţii,

şii primitor

şi cald pământul,

mama şi mormântul

nostru

al tuturor.

Sub poem scrie, cu majuscule, „CONST. IONESCU-BUZĂU. 1885 – 1914”. Este vorba despre fratele lui Urmuz, născut tot la Curtea de Argeş, care a murit la doar 29 de ani, nu mi-e clar din ce cauză, pneumonie scrie undeva.

Putea fi un epitaf pentru Constantin, compus de Urmuz, s-ar fi potrivit din multe puncte de vedere, mai ales că 1914 este anul în care „îl obsedează gândul morţii. Tremură de groaza ei” (Nicolae Balotă, în Urmuz, Editura Dacia, 1970, pag.  31), anul în care scrie mult citata „odă” dedicată revolverului, „suveran al lumii”. Numai că se pare că este un auto-epitaf, scris chiar de Constantin.

A descoperit asta dna Ana Olos, urmuzolog din Baia Mare, care mi-a trimis câteva pagini scanate din Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)] de Constantin Beldie, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. Între timp, am făcut rost de carte. Aproape 400 de pagini extrem de dense, tipărite cu litere mici, şi extrem de interesante, scrise de un personaj implicat din plin în viaţa culturală (literară şi gazetărească deopotrivă) şi politică a primei jumătăţi a secolului trecut. (A trăit între 8 septembrie 1887 şi 11 iunie 1954, Wikipedia spune că s-a născut la Stroeşti-Argeş, dar de fapt tatăl său era de aici, descendent al unui pandur de-al lui Tudor, C. Beldie s-a născut în Bucureşti.) Data viitoare, voi prezenta pe scurt cartea, reluând paragraful referitor la poemul dinainte. Până atunci, anunţ doar faptul că volumul beneficiază de o consistentă prefaţă, scrisă de un alt stroeştean, cu siguranţă cunoscut cititorilor, anume profesorul şi omul de cultură Nicolae P. Leonăchescu (9 iulie 1934 – 4 august 2019).

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Un poem urmuzian