Un volum/album Urmuz, de la centenar

E vorba despre centenarul naşterii lui Urmuz, volumul este intitulat „Pagini bizare”, a apărut – desigur, în 1983 – la Editura Minerva, sub îngrijirea, cu prefaţa şi tabelul cronologic („Urmuz în cadrul avangardei literare româneşti şi europene”) de Constantin Crişan (n. 21 noiembrie 1939, Târgu Neamț – d. 30 octombrie 1996, București;  a fost un om de cultură, critic literar, epistolar, editor și traducător român din literatura franceză – Wikipedia). Volumul, de 264 de pagini, arată, sugerez în titlu, ca un album bibliofil, cu supracopertă, copertă cartonată şi multe ilustraţii de Ion Mincu, căruia îi aparţine şi macheta artistică. Sunt reproduse scrierile lui Urmuz după volumul omonim al lui Saşa Pană din 1970 (tot Editura Minerva), cu „tălmăciri integrale sau fragmentare în engleză, franceză, germană, italiană, rusă şi spaniolă de: Eugen Ionescu, Ilarie Voronca, Leopold Kosch, Andrei Bantaş, Marco Cugno, Marin Mincu” şi alţi şase traducători, cărora nu le mai reiau numele.

Am epuizat informaţia de pe paginile de gardă, nu mă voi referi din conţinutul volumului decât la prefaţa intitulată „Urmuz şi palingenezia literaturii”. (DEX-ul mă lămureşte: PALINGENEZIE s.f. Concepţie stoică legată de teoria ciclului istoric, care susţine revenirea periodică a aceloraşi evenimente sau lucruri. Fig. Înnoire, regenerare (morală). Din fr. palingénésie.) O prefaţă-studiu foarte consistentă şi interesant scrisă, cu mai multe „începuturi”, cu interpretări şi idei pregnante-ascuţite-inedite, ilustrate convingător cu citate din „schiţele şi nuvelele… aproape futuriste” ale lui Urmuz (am reamintit titlul „caietului roşu” de la Biblioteca Academiei Române), cu o plasare de bun cunoscător în istoria avangardei europene.

Reiau câteva fraze, sunt mult mai expresive şi mai folositoare cititorului decât orice comentariu aş încerca asupra lor.

„A fost şi rămâne – dar era cât pe ce să treacă neobservat; uriaşă, forţa lui era aceea a unui erou de basm, dar a trebuit să moară pentru a fi descoperit cu adevărat în toată plenitudinea şi vitalitatea lui. Avangarda şi suprarealismul românesc l-au numit şi-l numesc pe drept ca pe un «strămoş», ca pe un precursor energic şi polimorf, în ciuda unei opere de o cantitate insignifiantă care, în alte situaţii şi sub alte zodii, ar fi putut aluneca într-o definitivă uitare dimpreună cu autorul ei. Dar el a fost să fie un începător, înălţând cu o mână firavă un buzdugan neverosimil de mare, dovedind încă o dată că puterea minţii şi a sufletului e întotdeauna mai mare – s-o spunem: nemărginit de mare – decât futila şi uneori atât de oarba energie a muşchilor şi tendoanelor.” (pag. 5)

Obsesia lui – literatura, omniliteratura (cea scrisă de toţi pentru toţi), insistă Constantin Crişan, „eliberată de orice teroare organizaţională, de orice arhitectură cu scopuri meschin şi anticipat legiferate, (…) literatura ca actus purus, neatârnată de nici un interes şi abandonată eternităţii în chiar clipa genezei, (…) literatura care-şi ajunge sieşi asemenea unui Dumnezeu imaginar – iată ce şi-a dorit în ascuns Urmuz.” (pag. 7)

În context, este citat „un aforism celebru datorat lui Lichtenberg: «acest om era atât de inteligent încât nu mai era bun de nimic pe lume…», adăugând însă: „decât de literatură”. (pag. 8)

După ce constată că „urmuzian” a intrat în limbajul comun, ca descriere specifică a unei situaţii care nu poate fi prinsă într-un alt cuvânt, că „Urmuz a devenit de mult un referent de bază al cadrului existenţial”, prefaţatorul se întreabă pur retoric: „Dar îşi poate dori un scriitor o mai fericită posteritate?”

Un volum/album de colecţie, care ar merita retipărit – sau măcar imitat, acum, la centenarul dispariţiei „premergătorului” şi „profetului” (E. Ionescu) Urmuz.

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Un volum/album Urmuz, de la centenar

Încă o carte despre Urmuz

Se intitulează „Urmuz. Cei dintâi trăsniţi”, a apărut în 2021 la Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, în seria „Biografii romanţate” şi este semnată de Alexandru Vakulovski. De pe manşeta copertei, aflăm că AV este născut în Republica Moldova, „este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist”. Aici, este de toate. Cartea e numită roman (vezi, la final, secţiunea „Urmuz. O scurtă bibliografie”), dar poate fi considerată şi un poem în proză, cu unele părţi mai poetice decât altele (vezi scena botezului), cu altele mai „terestre”, noroioase, crude (vezi scenele de război, cu cadavrele vorbitoare ale soldaţilor, vezi scenele plasate în Basarabia sau descrierea vămii, la revenire – mărturisesc că nu ştiu cum se leagă de biografia lui Urmuz zborul, alături de Geo [Bogza sau George Ciprian?], dincolo de Prut, ca „reporteri”, dar, desigur, se leagă de biografia autorului cărţii), cu vădite calităţi teatral-cinematografice. Dincolo de a fi poetic, textul este dadaist-suprarealist, scris ca sub dicteu, se vrea chiar urmuzian, ba chiar include, în mod natural, textele urmuziene propriu-zise, dar – poate e doar prejudecata mea – pe Urmuz nici măcar Urmuz nu a reuşit (şi nici nu a încercat!) să-l imite… (Unii găsesc o „explicaţie” a sinuciderii lui tocmai în faptul că „scrisese de toate”, de la roman la epigramă şi de aici la epopee, ca să nu mai amintim şi de populara „fabulă” – toate parodice, desigur –  îşi epuizase aşadar „revolta” despre care vorbea Eugen Ionescu, marele lui admirator.)

După ce este acceptat jocul autorului, cartea se citeşte cu uşurinţă şi plăcere, cel mai bine, cu ochii (minţii) întredeschişi, pentru a savura dimensiunile pictural-muzicale ale textului. (De mare folos este cunoaşterea biografiei lui Urmuz şi a vremilor lui, pentru că, la fel ca în scrierile urmuziene, se fac multe aluzii, trimiteri, analogii.) „Textura” scriiturii şi… păsările sunt de gustat şi de urmărit-admirat… Aproape nu e pagină la care să nu fâlfâie nişte aripi, să nu se audă un ciripit. Am inventariat peste cincisprezece specii de zburătoare. În decor, în jurul personajelor, al copilului „frumos şi fericit”, Mitică Buzău, căruia „Stoluri de păsări [care] se joacă în jurul lui, îi intră prin urechi şi-i ies prin gură” (p. 60) – alteori îi intră chiar prin… gaura din tâmplă. Urma glonţului din noaptea de 23 noiembrie 1923 este o permanenţă, i-aş zice chiar obsesie contrapunctică. E prezentă din prima scenă, când Mitică asistă la propria-i naştere, privind printr-o „gaură în cearşaful alb şi ud de pe podea”, privind de sus totuşi, „înghiţit” la un moment dat de un „norişor” (p. 9). Alături de păsări, prin „gaura din cap [care] sfârâie şi străluceşte”, şi „lumina intră în cap şi dă pe dinafară” (p. 27) .

Permanenţa păsărilor poate fi explicată în multe feluri. Ea trimite la răţoii decapitaţi de „gaşca de pahuci” la vremea liceului, se asociază, urmuzian, cu lumina dinainte, dar este justificată şi de mărturisirea autorului că a scris romanul „în pandemie, începându-l după primul val şi terminându-l înainte de al patrulea” (p. 205), când, de la geam, mai ales cerul şi păsările lui se vedeau… (De reţinut marcarea vremii în termeni de valuri covidice…)

Multe se mai pot spune. La fel cu o listă de specii de păsări, merită făcută o listă de personaje – „trăsniţi” de-ai avangardei româneşti, membri ai familiei Ionescu-Buzău, ba chiar… Eminescu şi Creangă, primul „prins de fiecare fir de păr, de toate degetele şi de încheieturi cu sfori legate de poporul român”, al doilea, plasat „într-un butoi de lemn plin cu apă, înconjurat de sute de pisici” (p. 8). Se poate elabora copios plecând de aici! Şi despre „locuri” se poate discuta mult – unele terestre, altele celeste, multe real-istorice, dar nu totdeauna numite.

O carte de citit, de degustat, o carte de colecţie pentru orice urmuzofil – deci pentru orice argeşean…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Încă o carte despre Urmuz

Urmuz, 1970

Un bun amic, ştiindu-mă „urmuzofil” irecuperabil, aproape „urmuzoman” – din patriotism local şi afinităţi ludice, nu neapărat prin competenţă –, în momentul în care a dat peste un exemplar din cartea „Urmuz. Pagini bizare”, editată de Saşa Pană şi apărută la Editura Minerva, Bucureşti, în 1970, l-a achiziţionat şi mi l-a făcut cadou, şi mare bucurie mi-a făcut, pentru că încerc să adun (nu spun „colecţionez”, pentru că asta presupune un alt nivel, şi al pasiunii, şi al eforturilor) tot ce pot în legătură cu subiectul. O carte perfect păstrată, probabil necitită…

Prima ediţie a „operelor complete” urmuziene a fost realizată tot de Saşa Pană, în 1930, la şapte ani de la sinuciderea autorului, deci cu 40 de ani înainte de ediţia din 1970. An fast acesta din urmă pentru receptarea lui Urmuz, pentru că tot atunci a apărut monografia lui Nicolae Balotă, „Urmuz”, Editura Dacia, Cluj, prima de acest gen. La ora aceasta, dispunem şi de o ediţie critică a operei lui Urmuz, „Schiţe şi nuvele aproape… futuriste”, aparţinând lui Ion Pop, clujean, membru corespondent al Academiei Române, avem şi masivele volume exegetice „Urmuz sau Despre paradox”, de Lucian Costache, apărute la numerele 23 şi 24 ale seriei „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş”, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020. Merită reamintită aici şi cartea lui Constantin Cubleşan „Urmuz în conştiinţa criticii” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014), o extrem de folositoare „lectură” a întregii bibliografii Urmuz de până la data respectivă.

Volumul pe care tocmai l-am primit merită încă tot interesul. După cele unsprezece „bucăţi” cunoscute ale operei lui Urmuz (sunt incluse şi „Însemnări – ciorne răzleţe”), urmează şapte cărţi poştale către familie (din Bucureşti, Alexandria, Bârlad, unde a fost mobilizat la vremea războiului, Pădureni, Budaki – cură de la final de iulie la mijloc de august 2022, ultima fiind din 10 noiembrie 1923), o scrisoare a lui Arghezi către Urmuz şi una a lui Urmuz către Arghezi, câteva texte „Urmuz în limbi străine”, apoi un „Dosar biografic” în care piesa de rezistenţă este „Notă asupra ediţiei”, de Saşa Pană, supraintitulată „Câteva simple precizări” (mai apar biografia întocmită de Geo Bogza, procesul-verbal încheiat de comisarul N. Dezideratu, după ce „sergentul de oraş cu seria 738 anume Roşu Gh.” a raportat „că pe şoseaua Kiselef în dosul Bufetului în bosket se găseşte un om împuşcat”, „Ecouri din presa vremii” legate de sinucidere, apoi cunoscutele „Fragmente din mărturiile d-nei Eliza Vorvoreanu”. Încheie volumul o serie de extrase  din articolele pe care critica literară le-a dedicat primei ediţii a scrierilor lui Urmuz, cea din 1930, precum şi „alte comentarii mai vechi” legate de Urmuz.

Spun că cele „câteva precizări” sunt importante, pentru că dau detalii privind „lădoiul de circa un metru cub” pe care mama lui Urmuz i l-a arătat lui Saşa Pană, în 1930. Am mai vorbit despre ladă, despre cele două caiete groase, scrise caligrafic (trecute „pe curat”, cum făcea şi Eminescu cu poemele considerate finalizate), „cuprinzând sute de maxime, cugetări clasate pe teme şi numerotate”, dar la care „doamna Ionescu-Buzău ţinea foarte mult” şi „le-a retras din ladă”. Vorbeşte Saşa Pană şi despre misterioasele partituri care ocupau jumătate din ladă, dar care au fost împrumutate „spre cercetare medicului colonel dr. Traian Popescu, un bun prieten al lui Urmuz şi, la rându-i, distins meloman şi compozitor ignorat”. După mulţi ani, Saşa Pană reia cercetările, dar „nici urmă de partituri, nici urmă de ladă. Nimeni nu ştia nimic. Şi totuşi, acel lădoi n-a fost un vis…”

Ne rămâne nouă visul că ceva-ceva se mai află în aşteptare pe undeva şi va ieşi la iveală atunci când va fi momentul… Poate, în pregătirea Anului Urmuz, 2023…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on Urmuz, 1970

O trilogie… neeuclidiană (II)

Am încheiat digresiunea (vag) matematică referitoare la cea de a doua piesă din cartea în discuţie, Valeriu Butulescu, „Teatru. Urmuz (Dincolo de Zid), Bolyai (Ştiinţa Spaţiului), Decebal (Asediul)”, numărul 29 în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş” (Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2021), anunţ şi a treia piesă, cea dedicată lui Decebal.

Cetatea Costeşti, a doua parte a anului 106, în plin război „frăţesc” între daci şi romani. Decebal se întâlneşte cu Traian. Se înfruntă, în cuvinte, diplomaţie, ceremonial, subtilitate, umor, spade, beau vin, vorbesc despre istoria comună, trecută şi viitoare (!), recită din Ovidiu şi din „Mioriţa”… Demistificat pe ici pe acolo  e Traian imperator, dar conform cu moravurile vremii. Ridiculizat din plin e Bicilis, trădătorul. În toate cele trei piese se mai şi moare, de pistol (Urmuz, desigur), de boală, de pumnal – Decebal sinucigându-se.

E singurul detaliu pe care-l dezvălui, desfăşurarea acţiunii este cu totul neaşteptată în fiecare dintre piese. Urmuz „în competiţie” cu personajele sale, între lumea sa şi lumea lor doar o pâlnie făcând legătura, dar o Pâlnie scrisă cu majusculă, Urmuz în competiţie cu propria-i soartă. Bolyai în competiţie cu… lumea euclidiană, aşteptând zadarnic, nu înţelegere/recunoaştere, ştia că nu a venit timpul pentru aşa ceva, ci o scrisoare de la Gauss. Competiţia dintre Decebal şi Traian am sugerat-o deja – evident, se adaugă lupta din afara scenei, dintre cele două armate, „codificată” în rapoarte ale generalilor, în urlete de lup şi mesaje modulate de bucium.

Tustrei protagoniştii pierd competiţiile, pe cele aparente, ţinând de azi şi de acum(dacă nu ar fi prea aproape, aş repeta: ţinând de lumea euclidiană, ca opusă celei transcendente sau, măcar, opusă imaginii/conştiinţei/judecăţii viitorului), fiindu-le menit să fie astfel, pierzători-victime-martiri, dar tustrei ajung… monumente. Autorul nu insistă deloc pe această învăţătură a trilogiei sale, probabil că ea sălăşluia într-un aşa-zis inconştient, care niciodată nu este cu adevărat in-conştient…

Aminteam la început că piesele sunt „marca Butulescu”. Inginer „la bază”, ba chiar cu un doctorat în ştiinţe tehnice, celebru la propriu pentru aforismele sale (Oscar Wilde: celebru este cel care este cunoscut de mult mai mulţi oameni decât cunoaşte el), traduse în zeci de limbi, citate în şi mai multe ţări, o experienţă teatrală remarcabilă, ca autor a peste două duzini de piese, majoritatea jucate de teatre din toată ţara, ba chiar şi din afara graniţelor, atras de subiecte „delicate” (controversate, topite în prejudecăţi şi nedreptăţi – vezi „cazul” tipic Brâncuşi vs. Academia Română, clarificat într-un articol apărut în revista „Curtea de la Argeş”; iar acum pregăteşte un eseu în care dezbate „cazul” latinismului/dacismului limbii române), un virtuoz al logicii şi al limbii române deopotrivă, scrierea de aforisme presupunând cu necesitate acest lucru – premise perfecte pentru a asigura desfătarea cititorului şi, cu atât mai mult, a spectatorului. Jocuri de cuvinte, calambururi şi aforisme strecurate în replici, subtilităţi lingvistice, umor, poeticitate şi, „obligatoriu” pentru Urmuz şi Bolyai, muzică.

Că lectura pieselor va fi incitantă şi mult recompensatoare pentru cititor sunt aşadar convins, dar şi mai încrezător sunt în „soarta scenică” a pieselor. Şi nerăbdător sunt, pentru că 2023 va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naştere şi 100 de la plecarea spre… infinitul mic… Nu-mi pot imagina aniversarea/comemorarea de peste un an şi ceva fără dl Butulescu urmărindu-şi piesa pe scena Centrului de Cultură din Curtea de (la) Argeş…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on O trilogie… neeuclidiană (II)

O trilogie… neeuclidiană (I)

În Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş”, a apărut de curând, la numărul 29 în serie, cartea „Teatru. Urmuz (Dincolo de Zid), Bolyai (Ştiinţa Spaţiului), Decebal (Asediul)” de Valeriu Butulescu, despre care am mai scris în ziar, în legătură cu aforismele sale. Sunt trei piese scurte, extrem de incitante, de aceea le-am şi numit „neeuclidiene” în titlu, de aceea le recomand fără rezerve cititorului, reluând în continuare, cu unele modificări locale, prefaţa cărţii.

Prima piesă este dedicată şi-l are ca personaj principal, permanent prezent în faţa spectatorilor, pe concitadinul nostru, prin naştere, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, Mitică pentru cei apropiaţi, Mitică în piesă, Urmuz pentru literatura română şi universală, după ce Arghezi l-a rebotezat astfel. S-a născut la Curtea de Argeş, la 17 martie 1883, s-a împuşcat în cap la 23 noiembrie 1923, într-un boschet de lângă Şoseaua Kiseleff din Bucureşti. Dacă cititorul nu-l ştie de la şcoală – au fost perioade când nu era în programă, probabil că nici acum nu-şi găseşte loc în curriculum-curriculă – îl poate cunoaşte din revista „Curtea de la Argeş”, care-l cultivă constant – aşa cum merită! Nu insist. Un tip genial şi nefericit. „Unul dintre premergătorii revoltei literare universale” îl numea Eugen Ionescu (afirmaţia este repetată şi pe placa de granit, cu efigia lui Urmuz, aşezată pe clădirea din faţa Primăriei, unde se afla casa în care s-a născut scriitorul). A scris câteva zeci de pagini, s-au scris despre el tot pe atâtea volume. Muzician împătimit – cu opera pierdută. Se pare că şi picta. Şi, considera revolverul „suveran al lumii”. Acţiunea piesei se desfăşoară împrejurul (veţi vedea în text de ce folosesc acest termen imprecis) datei de 23 noiembrie, ACEL noiembrie, desigur.

A doua piesă este cea care mi-a sugerat titlul de mai sus. Este dedicată unui alt tip genial, cu siguranţă şi mai puţin cunoscut decât „bizarul”Urmuz: Janos Bolyai (15 decembrie 1802, Cluj – 27 ianuarie 1860, Târgu Mureş).

 Aici, lucrurile sunt mai complicate, drept care voi adăuga un paragraf „de cultură generală matematică”, de omis pentru cititorul cunoscător, dar util pentru cititorul nematematician în parcurgerea mai uşoară a piesei. Internetul îl prezintă ca „matematician maghiar, considerat cel mai bun spadasin şi dansator din armata austro-ungară, fondator, alături şi independent de Nikolai Lobacevski şi Gauss, a geometriei neeuclidiene”. Gauss nu a publicat nimic în zona aceasta, temător să nu se expună ironiei confraţilor – şi nici Bolyai nu a fost înţeles de contemporani. Şi-a publicat descoperirile în 1932, într-un Appendix la o lucrare a tatălui său, Farkas, matematician, dar a aşteptat un secol, o spune şi în piesă, să fie înţeles, ba chiar un secol şi alte vreo trei decenii pentru a i se ridica un monument la Târgu Mureş – s-a întâmplat în 1957… Despre ce este vorba? Euclid, „tatăl geometriei”, a reconstruit axiomatic geometria, prin secolul patru înainte de Christos, plecând de la cinci postulate „evidente”.Al cincilea spune că, „în plan, printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă şi numai una”. Evidentă sau mai degrabă nu, afirmaţia a dat de lucru geometrilor timp de secole, de la Euclid la… Bolyai şi cei numiţi mai devreme, care au construit geometrii (nu în plan, desigur) în care postulatul al cincilea este ignorat, negat chiar, negarea însemnând că printr-un punct exterior unei drepte fie nu se poate duce nicio paralelă la acea dreaptă, fie se pot duce două sau mai multe. Bizar? Poate, dar nu în sens urmuzian, ci doar pentru ochii şi mintea noastră de fiecare zi. Nu şi pentru Bolyai (şi cei numiţi mai devreme) şi pentru toţi matematicienii de după el (ei), inclusiv pentru fizicieni, ale căror „modele ale lumii”, de la relativitate încoace, folosesc geometrii neeuclidiene în construcţiile lor… Se vor fixa toate acestea în memoria cititorului/spectatorului, după ce va citi/urmări piesa. Căci va primi explicaţii inclusiv de la slujnica lui Bolyai… (Va urma.)

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022 | Comments Off on O trilogie… neeuclidiană (I)

Alertă: Urmuz!…

[Editorial – Anul XIII, Nr. 2(135), Februarie 2022]

Recunosc, titlul dinainte atrage atenţia, dar este derutant-alarmist, nu pe deplin suprapus pe mesajul acestui editorial, pentru că mesajul este, de fapt, următorul: Atenţie, se apropie Anul Urmuz, 2023, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea sa (17 martie 1883, Curtea de Argeş) şi 100 de la moartea sa (23 noiembrie 1923)!

Numere „rotunde”, nume celebru – „premergătorul revoltei literare universale” (Eugen Ionescu), revendicat de dadaişti, precursor al suprarealismului, pus în context cu Lewis Carroll, Alfred Jarry, Daniil Harms, Franz Kafka şi alţii, mult invocat pe meleagurile noastre (neliterare) drept cheie pentru înţelegerea „epocii”, a vieţii politice în primul rând, alături de Caragiale, care singur nu mai este suficient „într-o ţară şi într-un timp în care absurdul abundă la tot pasul” (Nichita Danilov, pe coperta cărţii sale De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, Ed. Tracus Arte, 2021). Localizarea „într-o ţară” se poate omite, absurdul e… pandemic (cu menţiunea, totuşi, că Urmuz nu e neapărat absurd, el doar pare astfel la prima lectură, el simte enorm şi vede monstruos (vorba lui Caragiale despre sine), apoi sintetizează brâncuşian, până la maximum de conţinut în minimum de expresie; amintiţi-vă numai episoadele din finalul „nuvelei” Algazy şi Grummer, cu resturile de poeme găsite printre cârpe şi arşice, consumate şi digerate de Grummer şi vomitate în mâinile lui Algazy, în timp ce în pântecul acestuia se trezeau fiorii literaturii viitorului… un pamflet-program literar în câteva rânduri).

Aş semnala însă aici derutantele (pentru mine), dar semnificativele scrisori către o misterioasă Domnişoară, publicate de acad. Nicolae Manolescu mai întâi în revista Ateneu, aprilie 1989, apoi în România literară, martie 1993. Citez o frază din a doua scrisoare: „Totuşi, te rog să nu mă judeci, ca om, după conţinutul fanteziilor mele bizare şi care sunt făcute nu numai pentru a amuza pe cititor, dar mai mult pentru a mă amuza eu pe socoteala lui…” (subl. mea) Ideea este reluată aproape în aceiaşi termeni şi în scrisoarea a treia (argument puternic pentru Ioana Pârvulescu în a deduce, în aceeaşi Românie literară, că Urmuz este obţinut din Ursuz, printr-o „mutaţie punctuală” – termen din genetică – sugerată de Amuz: schimbarea lui S în M). Totul converge spre concluzia articolului „Despre Auto-Kosmos” al Simonei Popescu (idem) – spicuiesc doar: „Ceea ce a creat Urmuz nu seamănă cu nimic din literatura română. (…) Nu doar un simplu joc. (…) Creaţia lui e o manifestare a spiritului pur, ceva care, ca şi credinţa, e de o esenţă superioară gândirii.// Urmuz mi se pare simbolul acestei independenţe infinite şi inutile, de o măreţie a gratuităţii care poate perplexa lumea noastră prinsă între ventilatoare de stat precum Turnavitu şi plebea ideologică, naivă.” (subl. în text)

Ne-am reîntors la „lumea noastră”, evit din nou să-l „pângăresc” pe Urmuz „aplicându-l” ca model/paradigmă realităţii, revin la alerta din titlu.

Ce va face Uniunea Scriitorilor în 2023, ce va face municipalitatea Curţii de (la) Argeş, ce va face revista – vom vedea. Planuri sunt multe, posibilităţi sunt multe, dificultăţi, de asemenea. Am primit, spre finalul lunii noiembrie 2021, o consistentă scrisoare din partea dlui George Corbu (epigramist de marcă, autorul unui „urmuzeu poetic” demn de predecesorul omagiat), cu zece iniţiative care ar merita puse în practică. Reiau doar una, pentru că deja menţionarea este un început de realizare: „Declanşarea unei campanii mediatice de descoperire, identificare sau recuperare, după caz, de documente de orice natură, mai puţin cunoscute sau necunoscute, referitoare la viaţa, profesia, pasiunile, relaţiile sociale şi nu numai întreţinute de Urmuz”.

Când fac chemarea aceasta, mă gândesc şi la jumătatea de metru cub de partituri, compoziţii ale lui Urmuz, pierdute, despre care vorbeşte Saşa Pană…

Mai propune dl George Corbu şi pelerinaje anuale la mormântul lui Urmuz de la Cimitirul Bellu din Bucureşti. Aici, s-a făcut un neaşteptat de rapid şi de semnificativ pas înainte: pe 3 decembrie 2021 mormântul era identificat de dl Marian Nencescu şi fotografiat într-o stare dezolantă, părăsit ca de decenii bune; pe 7 decembrie, printr-un concurs de împrejurări parcă „aranjat de Sus”, mormântul era deja îngrijit, curăţat, vizitabil.

Există acolo o foarte interesantă coloană de marmură albă, cu nu mai puţin de 16 nume săpate în ea, lângă majoritatea fiind indicaţi anii de naştere şi deces. Voi relua lista în numărul viitor al revistei, alături de fotografii dinainte şi de după îngrijirea mormântului. Precizez acum doar că părinţii lui Urmuz şi fratele său Constantin nu apar pe coloană – unde vor fi fiind ei îngropaţi? Aş fi tare îndatorat cititorului pentru un răspuns. Ca urmuzofil neprofesionist, mai am, desigur, şi alte nedumeriri legate de familia doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, de socri şi cumnaţi, le voi formula tot data viitoare, sper că există urmuzologi care mă pot lămuri.

Până atunci, lansez deja invitaţia de a ne întâlni pe 17 martie 2022 (sigur lui Urmuz i-ar fi plăcut să-l omagiem şi la 99 de ani de la moarte, măcar pentru virtuţile numerologice ale lui 99 = 33 x 3 = 9 x 11 etc….), cu o floare, la mormântul 3 din figura 50 din Cimitirul Bellu.

Gheorghe Păun

Posted in Revista „Curtea de la Argeș” | Comments Off on Alertă: Urmuz!…

Spre Anul Urmuz

[Editorial – Anul XII, Nr. 2(123), Februarie 2021]

Fac două mărturisiri, altfel cititorul se va mira de ce mă grăbesc să scriu despre Urmuz în februarie, când puteam să mai aştept puţin, pentru a ajunge în martie, Luna Urmuz, căci pe 17 ale lunii lui Mărţişor s-a născut incomparabilul scriitor, mai ales că acum două luni, în noiembrie, tot despre Urmuz (urmuzism şi urmuzologie) vorbeam. Am două explicaţii. Prima, recunosc, ţine de admiraţia, ajunsă probabil fixaţie-manie, pe care o am pentru genialul grefier, nu mă feresc deloc de cuvântul maximal, citiţi cărţile recente ale lui Lucian Costache, piteştean, ale Anei Olos/Anagaia, din Baia Mare, citiţi cărţile mai puţin recente ale lui Nicolae Balotă, Constantin Cubleşan, Ion Pop (cel care a îngrijit o primă ediţie critică Urmuz, Schiţe şi nuvele aproape… futuriste, apărută în 2017 la Editura Tracus Arte, Bucureşti, din care voi cita în cele ce urmează). L-am mai comparat cu Ion Barbu şi cu Brâncuşi: semnificaţie nu expresie, zborul nu aripa, cântecul cocoşului nu…

Al doilea motiv pentru care „fug înspre Urmuz” este pur circumstanţial: scriu aceste rânduri la mai puţin de două săptămâni după alegerile din 6 decembrie, deci în plin caragialo-urmuzism postelectoral. Negocieri şi consultaţii sunt termenii oficiali, tranzacţii, interese şi meschinărie dau înţelesul termenilor oficiali. Mă crucesc şi mă sperii, îmi fac curaj şi iar îl pierd, încerc să nu mă uit, dar nu pot să nu observ fibrilaţia în care au intrat „analiştii” şi „formatorii de opinie”, ba chiar şi mulţi dintre „don profesorii” cu funcţie reală la catedră, dar cu intuiţie-onestitate de codaşi ai clasei, după „surprinzătorul succes” al partidului cu U în centrul abrevierii. Rămân fidel poruncii întemeietoare a revistei, aceea de a nu numi partide sau persoane, dar nu pot să nu remarc faptul că aproximativ aceiaşi „analişti” au adus voturi consistente acestui partid, prin insistenţa cu care au atacat românismul, i-au denigrat, i-au înveninat pe români, oriunde s-ar afla ei. Plus progresismele, plus sâcâielile din partea „minorităţilor conlocuitoare”, plus aroganţa guvernanţilor. Sunt aproximativ aceiaşi care acum patru ani, tot în februarie, atacau Apelul unor academicieni la Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională. Acum, tot ei se fac că nu înţeleg, mimează surpriza şi „trag din toate poziţiile” împotriva nou-venitului în Parlament. Chiar atât de tare-i sperie Unirea Românilor?! În loc să admită, democratic, nu-i aşa, că la o parte semnificativă a românimii există o aşteptare în direcţia aceasta, naţionalistă s-o numim, în sensul decent al termenului, că vibrează ceva-undeva, „sub moşie înfundată”, în rezonanţă cu sloganul „Basarabia este România”, că şi la Chişinău s-a întâmplat „ceva” la recentele alegeri (ca şi acum un secol, Basarabia pare a fi şi de data aceasta prima), păreriştii snobi-năimiţi vituperează sofistic-literar, etichetează grosier, scot neghina deasupra grâului, apoi strigă din răsputeri că totul e neghină. Şi se miră… Dar, tocmai acum, tocmai prin asta, prin obstinaţia demolării, pregătesc noi procente, „surprinzătoare” desigur, pentru U, cel care vine de la UNIRE. (Precizare: lungul paragraf dinainte nu este o adeziune la un partid, ci la o idee! Şi un comentariu la un spectacol mediocru.)

Iartă-mă, Demetrule, revin în lumea ta minunată. Revin la titlu.

De acum în doi ani, în 2023, va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naştere (Curtea de Argeş, 17 martie 1883) şi 100 de ani de la sinucidere (Bucureşti, 23 noiembrie 1923).

Cum întâmpinăm noi Anul Urmuz? Noi, concitadinii săi (adevărat e că familia doctorului Ionescu-Buzău nu a locuit la Curtea de Argeş decât câţiva ani după naşterea primului dintre cei şapte copii, Dimitrie la botez, Demetru ulterior), dar şi noi toţi, contemporanii săi perpetui.

La Curtea de (la) Argeş sunt multe planuri-proiecte, mai toate contând pe trimiterea pandemiei în amintire; aici, asupra unei alte teme de cercetare aş vrea să insist. În 1930, Saşa Pană ajunge, prin bunăvoinţa Elizei Ionescu-Buzău, mama scriitorului, la „un lădoi de circa un metru cub” cu manuscrise. Înăuntru, o singură bucată inedită, „epopeea” Fuchsiada, considerată o capodoperă, şi versiuni „corectate şi transcrise, şi din nou corectate şi retranscrise de opt, de zece şi unele de mai multe ori”. Un scriitor clasic, profesionist, cu deplin respect pentru textul scris, pentru cititor. „Mai erau în ladă două caiete groase cartonate”, cu sute de maxime şi însemnări, pe care le-a luat doamna Ionescu-Buzău „în odaia dumisale”. Şi au dispărut.

Dar, „restul de jumătate al lăzii” era ocupat „de compoziţii muzicale. Sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, aşa cum necesită aceste creaţii”. Au supravieţuit, fotografiate de Saşa Pană, numai primele patru portative din Sonata nr. 2. Au dispărut şi partiturile!

Vor mai fi existând ele pe undeva, vor mai ieşi ele vreodată la vedere?

Să sperăm într-o întâmplare norocoasă, providenţială, altfel vom rămâne cu o imensă şi frustrantă nedumerire: dacă Urmuz-scriitorul şi-a probat genialitatea în numai două duzini de pagini, prin care şi-a adjudecat poziţia de premergător al revoltei literare universale (Eugen Ionescu), ce compozitor ar fi putut să contureze… o jumătate de metru cub de compoziţii muzicale?…

Urmuzologia mai are mult de lucru…

Gheorghe Păun

Posted in Revista „Curtea de la Argeș” | Comments Off on Spre Anul Urmuz

Urmuz, urmuzism, urmuzologie

[Editorial – Anul XI, Nr. 11(120), Noiembrie 2020]

A apărut de curând, cu numărul 23 în „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş”, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, volumul întâi al cărţii Urmuz sau Despre paradox, a profesorului-scriitor Lucian Costache, bine cunoscut cititorilor revistei. E în plan ca până la finalul anului să apară şi volumul al doilea (pe total, aproape 900 de pagini). Spun în prefaţa cărţii că, după monografia criticului Nicolae Balotă, Urmuz, din 1970 (Editura Dacia, Cluj-Napoca), acesta este un al doilea moment de referinţă în istoria receptării şi valorificării lui Urmuz în literatura noastră.

Pentru că Urmuz este cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş (17 martie 1883), pentru că noiembrie este luna în care şi-a pus capăt zilelor (23 noiembrie 1923, Bucureşti), pentru că „urmuzismul”, fie şi cu o definiţie grăbită, ne bântuie parcă mai abitir ca niciodată, reiau mai jos mare parte din prefaţa amintită, spre a ni-l apropia şi apropria cât se poate pe trist-genialul „bade Demetru cratimă Buzău”, cum îl alintă epigramistul George Corbu într-o delicioasă şi plină de miez carte, şi aceasta apărută în Biblioteca revistei, la numărul 22, Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, volum bilingv, cu versiunea franceză aparţinându-i unei alte statornice colaboratoare a revistei, profesoara-scriitor (iată, repetându-se, o combinaţie de mare clasă, de mare eficienţă culturală) Paula Romanescu.

Dacă „urmuz” înseamnă sau nu ceva, atunci când e scris cu iniţială mică, chiar nu ne interesează aici. De interes este că, scris cu majusculă, este numele celui „mai mare dintre scriitorii noştri minori”… Am citit nu de mult formularea, e sonoră şi căutată, citabilă chiar, dar superficială.

Urmuz e, pur şi simplu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta”. A spus-o Eugen Ionescu, revendicându-şi-l ca înaintaş. Şi l-au revendicat şi dadaiştii/suprarealiştii – aşadar, Urmuz este un important scriitor european, implicit, „din lumea asta”.

A publicat numai câteva zeci de pagini, dar paginile scrise despre el, puse împreună, pot alcătui un număr de volume tot de ordinul zecilor.

Maximum de conţinut în minimum de expresie (formulare cu „atingere” matematică, a lui Dan Barbilian/Ion Barbu, referindu-se la Gauss). Nu ştiu pe altcineva căruia fraza să i se potrivească mai bine. În jargonul paragrafului – Urmuz e un punct de singularitate în literatura română.

Un clasic în formă, în atitudinea scriitoricească, în respectul faţă de text şi faţă de cititor, un reformator-revoltat-dezamăgit-înnoitor, „dinamitând” (citez termenul, e sugestiv, dar oximoronic când e asociat cu aparent timidul grefier) modul de a se scrie literatură. O cultură imensă, de la mitologie la muzică, de la ezoterism la literatură, de la religii la filosofie, şi încă altele, o sensibilitate exacerbată combinată cu un simţ ludic salvator (până la un punct), o putere de sugestie-esenţializare ameţitoare.

Parcurgeţi cartea anunţată mai devreme şi veţi vedea la ce mă refer. De pildă, fiecare cuvânt din aproape folclorica „fabulă” Cronicari trimite la ceva, are o istorie, o referinţă, incită la un comentariu – dar nicio „descifrare” nu e ultima. Depinde de cititor, depinde de „ochelarii” prin care citeşte.

Iar aici stă fascinaţia operei lui Urmuz.

Operă, da, una „rotundă”, pentru că a scris roman, epopee, povestiri, o fabulă, eseuri, însemnări, ba chiar şi o epigramă – toate şlefuite brâncuşian (nu aduc vorba întâmplător), reduse la minimum ca întindere, dar completându-se unele pe altele, coerent şi definitiv până la a nu mai lăsa loc pentru alte scrieri. Coerentă opera şi cu existenţa sa, de la atmosfera familială din copilărie la farsele din liceu, la studiile de medicină, drept şi muzică, la mediocritatea vieţii de grefier – şi până la revolverul dus la tâmplă la 40 de ani.

De acum, având pe masă cartea dlui Lucian Costache, nu mai putem spune „că nu suntem avertizaţi”, „că nu ştim”: Urmuz este cu adevărat un mare scriitor! Unul care „ţine pe umeri” moduri de a fi (pomenitul urmuzism, care, în vecinătatea absurdului, parcă a cuprins întreaga planetă…) şi domenii de studiu: urmuzologia.

Dacă privim puţin „în jur”, numai eminescologie s-a impus (până în dicţionar); pare a fi urmată de brâncuşiologie. Câte diferenţe şi câte asemănări între cei trei! Subiect pentru o posibilă/necesară carte, contribuţie la tustrele ştiinţele numite în rândurile de mai sus.

Peste numai trei ani, se va împlini un secol de la „plecarea” lui Urmuz – unde? „în străinătate”? spre Nirvana? spre infinitul mic?…

Niciunde! Vorba autorului cărţii în discuţie, pusă la vedere pe coperta a patra: Urmuz nu s-a sinucis. Cineva i-a pus revolverul la tâmplă. (…) Urmuz cel născut la Curtea de Argeş şi rebotezat de Tudor Arghezi e viu. Urmuz trăieşte!…

Gheorghe Păun

Posted in Revista „Curtea de la Argeș” | Comments Off on Urmuz, urmuzism, urmuzologie

Urmuzind fără Urmuz…

[Editorial – Anul X, Nr. 10(107), Octombrie 2019]

Nu căutaţi în dicţionar înţelesul verbului din titlu, încă nu a ajuns acolo, chiar dacă este practicat zilnic. Mă rog, fără Urmuz, fără geniul lui (nicio exagerare; vedeţi, de pildă, cartea din 1970 a lui Nicolae Balotă, chiar Urmuz intitulată, vedeţi în revistă studiul profesorului Lucian Costache), ci doar la nivelul absurdului de mică statură şi de mare întindere, al logicii sparte şi al cuvintelor contrafăcute, unele demonizate, altele fetişizate, toate însă bine amestecate în mojarul propagandei, la vremea post-adevărului (dezarmant-crepuscular conceptul de pe urmă, sugerează măcar un sfârşit de epocă, dacă nu şi un sfârşit de lume). Propagandă = manipulare, în sensul influenţării convingerilor şi comportamentului. Discuţie lungă, au mai apărut articole în revistă dezbătând subiectul şi vor mai apărea. Problemă în acelaşi timp veche şi din ce în ce mai acută, dar, nimic mai adaptabil-adormibil la om decât simţul mirosului şi cel al absurdului… Cu un dezavantaj capital pentru unul ca mine, aproape septuagenar, cu „cei şapte ani de acasă” marcaţi de educaţia rural-creştină, moral-ecologică i-aş zice, fără E-uri, peste care s-a aşezat educaţia universului de curăţii şi semne al matematicii. Admit că sunt irecuperabil. Măcar de-aş fi un minoritar (din acest punct de vedere! – mă grăbesc să precizez că „regretul” este bine delimitat), dar constat, slavă Domnului, că nu sunt, încă, pentru că mi-aş putea atunci revendica drepturile politically corecte.

Începând cu dreptul la greaţă (liber exprimată) – nimic mai mult, şi cu dreptul la alegere (idem) – nimic mai puţin…

Jumătate din ce văd-aud-citesc, mai ales pe ecranele de tot felul care mă înconjoară, este propagandă neruşinat deghizată în „dezbateri” pline de diversiuni, sofisme, aberaţii, din greu glazurate cu superficialitate hlizită şi amoralitate, dar toate bine orientate. Banii şi mass-media conduc lumea, se spune (dar şi aici e o manipulare: banii şi mass-media sunt mijloace, care este scopul şi, mai ales, cine sunt beneficiarii? – atenţie la plural: pare clar că interesele mai multor „entităţi”, unele obscure, altele mai la vedere, concordă, de aici aparenţa de coordonare, de „boală” a civilizaţiei). Iar distribuţia e cvasi-urmuziană: un număr de mercenari ai entropiei, ai anomiei, ai sabotării memoriei, ai mlaştinii nivelatoare „progresist”-globalizatoare, generând ritos vădit găunoase, dar retoric folositoare sofisme, un număr de „vorbitori de vorbe”, sobri, aferaţi, harnici şi locvace, posibil bine intenţionaţi, gargarisind platitudini de care par a fi deosebit de mândri, şi, un masiv halou pentru cei de mai devreme, snobii şi fripturiştii, închipuiţii şi cabotinii responsabili cu zornăirea de aberaţii şi de hlizeală. Printre toţi aceştia (câţi cu mânere”, câţi cu instrucţiuni în plic?), cei care chiar au ceva de spus, profesionişti în profesiile lor, dar stângaci, parcă jenaţi, aproape nevăzuţi şi neauziţi din cauza zgomotului, a diversiunii.

Ar trebui să ilustrez cât de cât cele de mai sus, pentru a putea să-mi reclam mai argumentat dreptul la greaţă şi dreptul la alegere (liber exprimate) – laitmotivul acestor rânduri.

Nu ştiu cu ce să încep, încep cu… teoria. Fereastra Overton. Căutaţi pe internet, găsiţi informaţii despre domnul care i-a dat nume, găsiţi sistematizări ale acestei tehnologii de manipulare, de impunere, în paşi bine studiaţi şi bine conduşi, până la a deveni legală şi cool, a unei idei oricât de inacceptabile la început. Exemplul cel mai frecvent folosit: canibalismul. Simţiţi o frământare în stomac? E doar un exemplu didactic, înlocuiţi cu alte –isme comportamentale, dintre cele multe cu care v-aţi acomodat deja, dintre cele ce aşteaptă la rând, oricât de aberante vi s-ar părea acum. Nu dau exemple, îmi mărturisesc doar greaţa, la modul acesta, aluziv, şi vă invit să pro-duceţi o listă a aberaţiilor care vă făceau măcar să strâmbaţi din nas acum un deceniu sau două sau trei, multe dintre ele tradiţional imorale sau dezgustătoare, dar care vi s-au impus prin mijloace „profund democratice”, de nu mai puteţi acum nici măcar vorbi-vota, tot democratic, împotriva lor… O tehnologie Overton cere o logistică de o amploare instituţională, ea nu poate fi contracarată cu adevărat la nivel personal. Asta nu ne justifică sau micşorează laşitatea, rămânem complici, pe lipsa noastră de reacţie se contează.

O largă clasă de aberaţii moderne, post-moderne, post-orice, poate fi pusă sub semnul exhibării/ cultivării animalului din om, în dauna zicerii creştine cu „chipul şi asemănarea Domnului”, sub adăpostul ideii de libertate echivalată cu lipsa de constrângeri. Şi de bun-simţ. Cu prisos de vid mintal şi sufletesc – mă întreb, cu oarecare tristeţe, ce poate fi în capul unui mobo-exhibiţionist, participant, de pildă, la o acţiune gen „ziua în care se merge dezbrăcat în metrou”. Şi câte alte „proiecte” similare, cretin-puşteşti, pe care le tratăm de obicei cu îngăduinţă laş-naiv-pedagogică – şi cu greaţă, câtă ne-a mai rămas. Pentru că, ziceam, suntem tare adaptabili – şi zilnic ajutaţi să ne adaptăm la brava lume nouă, planificată a fi un furnicar de homunculi disciplinaţi-amorali-asexuaţi, produşi în retortele alchimismului oengisto-globalizator. Iartă-ne, Demetru Dem. Demetrescule, că ţi-am luat avertismentul à la légère!…

Gheorghe Păun

Posted in Revista „Curtea de la Argeș” | Comments Off on Urmuzind fără Urmuz…

Între Esop şi Urmuz

Titlul anterior, cu adăugirea, între paranteze, Fabule, aparţine unei culegeri de creaţii de profil, realizată de Puiu Răducan şi publicată la Editura Mircea cel Bătrân pe care acesta o păstoreşte la Băile Olăneşti, la un pas de Râmnicu Vâlcea. Nu mai puţin de 518 pagini are volumul. Reiau numele fabuliştilor (pentru fiecare, este reprodusă o fotografie, alături de o scurtă prezentare biobibliografică, după care urmează o selecţie de fabule reprezentative): Esop (evident, pentru el fotografia reprezintă un portret, bust de marmură… un tip ghiduş, spiritualizat, parcă pus pe şotii, uşor agresiv chiar), Grigore Alexandrescu, La Fontaine, Alecu Donici, George Topîrceanu, Ion Luca Caragiale, Ivan Andreievici Krâlov, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati (o singură bucată, Motanul şi bucătarul) şi, pentru a închide „paranteza” din titlu, Urmuz, concitadinul nostru Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, desigur, cu celebra Cronicari. Dacă aceasta este sau nu, cât de cât, o fabulă propriu-zisă, o parodie, o glumă… nu contează (fapt e însă că după Urmuz nu mai este deloc comod să se scrie fabule „ca pe vremuri”).

M-a rugat/provocat  Puiu Răducan să scriu  o pagină  de prezentare a cărţii, m-am executat, scriind (chiar pe 17 martie, ziua în care s-a născut Urmuz) mai degrabă o prezentare a antologatorului… O reiau mai jos, felicitându-l încă o dată, nu înainte de a aminti că pe coperta volumului apare un sugestiv lup îmbrăcat într-o blană de oaie, potrivit conţinutului cărţii…

* * *

Oamenii sunt muritori, Socrate este om, deci…

Orice om este unic în felul lui, Puiu Răducan este om, deci…Numai că nu din silogisme generale reiese unicitatea lui Puiu Răducan, el este unic în toate cele, unic mai ales prin felul de a fi. Prin feldeinţă, ca să folosesc vorba lui Cantemir Dimitrie cel multeştiutor. Puiu Răducan este multescriitor. (Poliscriptor se spune modern.) Nu ştiu să fi scris şi piese de teatru, dar orice altceva probabil că se poate găsi în bibliografia sa. Scrie precum respiră. Poezie, pamflete, povestiri, memorii. Urmarea este că Legea numerelor mari (formularea cea mai scurtă:  frecvenţa  tinde  la  probabilitate)  i  se  aplică  perfect, „justificându-i” şi reuşitele, şi nereuşitele.

De-ar fi numai memorabila rugăciune Emineşte-ne, Doamne!, şi tot ar fi suficient pentru a-l citi cu atenţie, probabilistic gândind.

De un număr de ani, are şi propria lui editură, ba chiar şi tipografie. Dacă ar fi fost contemporan cu Dosoftei, ar fi intrat în istorie. Ar fi lucrat zi şi noapte, pe calculator şi în tiparniţă, ar fi pus timp, energie şi toată pensia sa de inginer electrotehnician pentru a tipări cărţi. Alexandria şi Esopia în primul rând.

N-a fost să intre în istorie în vremea lui Dosoftei, pe-atunci nu se putea nici trăi din pensie, darămite să mai investeşti şi în cărţi, drept care el ne tipăreşte Esopia acum. Una extinsă, de la întemeietor până mai ieri, o copioasă colecţie  de fabule de autori vestiţi – nu-i spun antologie, pentru că nu asta inten- ţionează (dacă ar imita „selecţia” de faţă, o antologie cât de cât acoperitoare ar ocupa două rafturi de bibliotecă).

Scrie şi el fabule, dar, semn de înţelepciune, nu se aşază în rând cu Esop, La Fontaine, Krâlov, Grigore Alexandrescu, Topîrceanu… Urmuz… Pe Puiu Răducan-fabulistul rămâne să-l antologheze un alt dăruit cuvântului, scrierii, tiparului.

Mult mai frumoasă ar fi lumea dacă ar exista mai mulţi oameni care să-i semene lui Puiu Răducan – chiar dacă în felul acesta el şi-ar pierde unicitatea…

Gheorghe Păun

Posted in La curtea lui Urmuz vol. 2 - 2021 | Comments Off on Între Esop şi Urmuz