Chipul lui Urmuz

Fotografii şi portrete ale lui Urmuz

Gheorghe Păun

Nu avem prea multe, nici din primele şi nici din celelalte.

În cartea „Urmuz, Pagini bizare”, ediţie întocmită de Saşa Pană şi apărută în 1970 la Editura Minerva, Bucureşti, apar cinci fotografii, una din copilărie, „La vârsta de 4-5 ani” (la 4 ani încă se mai afla la Curtea de Argeş, la 5 ani nu e sigur), „În 1914, pe când era judecător la Tulcea” (sobru, îmbrăcat gros), de două ori în haină militară, „În mijlocul familiei (30 septembrie 1914)” şi „În 1915, sublocotenent concentrat” (singur, în picioare, cu mâna sprijinită pe sabie – n-ar fi deloc de mirare dacă s-ar descoperi că cele două fotografii sunt făcute în aceeaşi zi, una după alta, pentru că uniforma pare aceeaşi, de la cizme la caschetă, trecând pe la bareta de decoraţie care i se ghiceşte pe piept) şi, în sfârşit, „poza standard”, cea mai cunoscută, cea din 1915, cu cravată, cea care apare şi pe placa de la mormântul din Cimitirul Bellu.

La fel de cunoscute ca această fotografie sunt cele două portrete pe care i le-a făcut Marcel Iancu, reproduse şi acestea în cartea amintită (din care am reluat şi explicaţiile anterioare).

Câteva rânduri despre Marcel Iancu (n. 24 mai 1895, Bucureşti – d. 21 aprilie 1984, Ein Hod, Israel), Wikipedia oferă mult mai mult: pictor, arhitect şi eseist, încă din liceu scoate împreună cu Tristan Tzara şi Ion Vinea revista Simbol (1912), a absolvit în 1917 arhitectura la Zürich, unde participă la iniţierea mişcării dadaiste. În 1922 revine în România, devenind unul dintre promotorii artei de avangardă, în 1941 emigrează în Palestina. Un nume important, aşadar.

Interesant este că primul portret pe care i-l face lui Urmuz este datat 1921, „ultimul portret realizat în timpul vieţii”, dar, şi mai semnificativ, înainte ca Urmuz să fi publicat ceva, semn că el era deja bine cunoscut printre localnicii preocupaţi de avangardă – şi, se ştie cum: prin bucăţile literare care se citeau prin cafenele, fie de către George Ciprian sau alţi amici, fie direct de Urmuz. Este  un desen extrem de expresiv. Un personaj „pietros”, geometrizat, „zburlit”. Trei ani mai târziu, în 1924, Marcel Iancu îi face un nou portret, care aminteşte de primul, dar figura este înconjurată de forme simbolice, personajul se pierde printre acestea, este continuat de „peisaj”.

Pe internet mai există desene, mai mult sau mai puţin abstracte ale scriitorului (Arghezi menţionează un „portret sintetic”, primit în ianuarie 1928, de la Icewan, pseudonimul lui Dim. Vărbănescu), dar nu le mai menţionez, vreau să ajung în actualitate, când, iarăşi, au început să apară portrete. Pe coperta cărţii lui Alexandru Vakulovski, „Urmuz. Cei dintâi trăsniţi”, Editura Polirom, Bucureşti, 2021, apare un portret de Radu Răileanu (pentru coperte, a mai realizate portrete şi Ion Aurel Gârjoabă, seniorul artei plastice locale). Aş trece la portrete şi basorelieful realizat de Radu Adrian, turnat în bronz şi aşezat pe peretele clădirii construite pe locul unde s-a născut Urmuz.

Trei tablouri recente sunt legate de pregătirea Anului Urmuz 2023, două dintre ele fiind reproduse şi în „Cafeneaua La Urmuz”, cel aparţinând lui Romulus Harda (Bucureşti), inspirat de fotografia din 1915, şi cel al pictoriţei Ioana-Teodora Duţă Schmiedigen (Curtea de Argeş), amintind de imaginea reală, dar color, „interpretat”. Un portret alb-negru a fost prezentat şi de Adina Romanescu (Bucureşti) la Ziua Revistei „Curtea de la Argeş”, pe 11 iunie. Trei pictori, trei viziuni diferite – acelaşi Urmuz! Se află în pregătire şi Monumentul Urmuz, lucrează la el acelaşi Radu Adrian. Va avea un chip-portret, în stilul sculptorului, dar un „trup suprarealist”. Şi, sunt convins, chipul lui Urmuz va mai apărea şi din alte direcţii…