Memorii. Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950), Editura Albatros, Bucureşti, 2000 (pag. 63-66)
(…) În echipa noastră cu lavaliere la gât, am numărat, la im moment dat, şi pe Urmuz, inventatorul genului suprarealist în literatura noastră (şi poate un precursor al acestei tentative literare), diletant într-ale scrisului, gustat printre cei dintâi şi lansat de Tudor Arghezi, pe atunci nu prea larg cu încurajarea tinerelor talente.
Prietenul cel mai apropiat al lui Urmuz era însă „Omul”, actorul Ciprian de mai târziu; amândoi ceva mai vârstnici decât noi ceştilalţi. (Este extraordinar câtă distanţă pune, în relaţiile adolescenţei, o oarecare diferenţă de vârstă, după care, la maturitate sau la bătrâneţe, respectivii se bat reciproc pe burtă.)
Am văzut Omul cu mârţoaga, piesa pentru care Ciprian a fost învinuit, de Tudor Arghezi, de furtişag, lucrarea, zice-se, aparţinând lui Urmuz, care nu mai putea protesta. Piesa are, într-adevăr, climatul extravaganţelor, trăsnăilor şi farselor noastre din acea vreme şi cu care ne îndeletniceam „pour épater le bourgeois”; dar mai cred că, în întregul ei, piesa, destul de lungă, inegală şi îmbâcsită, nu putea ieşi din mâna lui Urmuz, diletant incapabil de un efort susţinut, cerut de construirea unei piese de teatru.
Urmuz (mi se pare botezat astfel de Tudor Arghezi) era fiul cel mai mare al doctorului Ionescu-Buzău (deşi pe Urmuz îl chema DumitrescuBuzău, iar pe ceilalţi fraţi şi surori buni ai lui, Ionescu-Buzău, ca pe doctorul) şi începuse să facă medicina, ca să-i urmeze lui taică-său, om cu stare, profesor de higienă la Seminarul Central şi autor al unui manual de medicină elementară, compact şi cu o ortografie sui-generis, în care autorul respingea. cu invective neobişnuite la o asemenea carte, teoria microbiană a lui Pasteur! Ani de zile au avut de cheltuială cei trei băieţi ai doctorului, pe tutun şi la fete, vânzând anticarilor maculatura antipasteuriană a părintelui lor, om rău şi veninos, pe cât era de bună şi îngăduitoare mama băieţilor.
Lăsându-se de medicină, fiindcă-i cerea sforţări de care ne spunea că nu este capabil, Urmuz a urmat Dreptul, a intrat apoi în magistratură, ajungând până la gradul de preşedinte de tribunal şi cu serviciul la Casaţie.
Dar inveteratele lui apucături, încă boeme, nu se împăcau cu o asemenea situaţie în magistratură. Îl zăream umblând bezmetic noaptea pe străzi sau aşteptând prin ganguri după, slăbiciunea lui!, servitoarele; şi, din obişnuinţa chilipirurilor sau expedientelor din prima noastră tinereţe comună, nu-i intra în cap că ne-a venit acum şi nouă vremea să ne plătim intrarea la concertele simfonice. Când, aproape ca în Heidelbergul de altădată intram de astă dată cu nevestele la braţ şi cu biletele în mână, la Ateneu, îl găseam afară pe Mitică (Urmuz) vechiul nostru prieten, acum preşedinte de tribunal, aşteptând şi pândind ocazia să intre, ca altădată, pe gratis, prin contrabandă, învoindu-se cu controlorii sau furişându-se prin mulţime şi făcându-le semn că biletul e mai la urmă.
Ultima oară ne-am găsit amândoi în faţa vitrinei lui Socec, când mi-a vorbit de un dicţionar germano-român pe care îl avea în gând şi în care înţelesul cuvântului german nu era cel din dicţionarele obişnuite, ci acel trezit în imaginaţia lui elucubrantă şi aptă pentru sonorităţi neobişnuite. Astfel, cuvântul „Barmherzigkeit” (milă) îi sugera lui Urmuz (parcă-l văd scuturându-se pe înfundate de râs, cu fruntea lui împodobită cu papule sifilitice, „Cununa lui Venus”), clipa când găinaţul păsării se scurge în fir prelung până la pământ, unde face: plici!; iar „Butter” nu însemna, pentru Urmuz, unt, ci acel prisos de cocă subţire care se scurge după ce lipitorul de afişe netezeşte cu palma afişul aplicat pe gard.
Într-o dimineaţă, Urmuz fu găsit împuşcat pe o bancă la şosea.
Dar deunăzi, plimbându-mi melancolia acestui început de primăvară prin Cimitirul Bellu, ca în tinereţile noastre romanţioase cu decoruri adecvate de cavouri mucede, cruci gârbove de bătrâneţi şi sălcii plângătoare, – după ce privisem la resturile cochetăriei, câţiva piepteni şi mărgele, ale unei cucoane prestigioase de acum treizeci de ani, dezgropată ca să-i facă loc ginerelui, încă tânăr, al octogenarului meu profesor C. Rădulescu-Motru –, am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz şi al familiei, cu fotografii în porţelan şi cu un lung epitaf în versuri libere pe mormântul frumosului său frate mai mic, „bulibaşa” cum îi spunea pentru pretenţiile lui de şef ale boemei noastre zăpăcite de odinioară, titlu pentru care împrumutase toată recuzita necesară din Scènes de la vie de bohème, a lui Henri Murger, cartea care ne-a scos din minţi pe mulţi: părul mare şi buclat la ceafă sub borsalina cu borurile exagerate, bărbuţa oacheşă şi creaţă sub lavaliera neagră în falduri, macferlanul negru cu pelerină bogată şi o alură gravă şi funebră de „poète maudit”.
Reproduc aci, cu stilul propriu epocii şi generaţiei noastre de formaţie în multe privinţi artificioasă, epitaful ce singur şi-a elaborat frumosul nostru bulibaşă, răpus la 29 de ani de o Muză lascivă cu prea exigente ispite şi chemări de dragoste:
Nu plângeţi… Nu fiţi ipocriţi!
Pe tine te binecuvântez şi preamăresc
fermecătoare zeiţă cernită-a morţii!
Pribeag, cu sufletul bolnav
plin de revoltă, păcat şi remuşcare.
Cu inima însângerată, zadarnic
Cerut-am haosului indurare,
Doar tu, din negrul şi tăcutul palat
ai coborât la mine, îndurătoare.
Cu braţe moi ai cuprins trupu-mi şubred
la sânu-ţi cald l-ai strâns
şi buzele tale fragede pe buzele-mi arse,
au stins chinul istovitor din mine.
Slavă ţie, slavă. Venus Libitina!
Călătorule,
de cobori în cetatea celor vii
spune-le
că-i dulce sărutarea morţii,
şi-i primitor
şi cald pământul
mama şi mormântul
al tuturor.
Formaţiunea noastră sufletească boemă era, în fond, alimentată din afară de acel liberalism intelectual al timpului, de acel mare curent de circulaţie universală a ideilor şi sentimentelor la modă, năvălindu-ne (fără radio) peste graniţele strâmte ale ţării, peste cenzura dascălilor pedanţi şi a părinţilor îngrijoraţi de viitoarea carieră a tinerelor şi zănatecelor lor vlăstare.
Eram toţi nişte puiandri de „cetăţeni ai lumii”, animaţi de vaste curiozităţi şi dorinţi de a cunoaşte; superficiali, de bună seamă, fiindcă năzuiam să luăm în braţe, cu opinteli ridicole şi crăcănaţi pe slabele noastre mădulare, toate dintr-o dată: literatura, ştiinţele şi artele, sensibilitatea rafinată şi decadentă a epocii, verităţile substanţiale agonisite de secole de cultură, tot ce-au ignorat strămoşii şi părinţii noştri…
– Te joci, matale, cu noi, tăticule?…
Drept că pe alocuri silabiseam, ca vai de capetele noastre exaltate, cu dicţionarul în mână sau ameţiţi doar de muzicalitatea şi parfumul versului şi al prozei neînţelese, pe autorii chiar mai dificili şi „absconşi”, dibăciţi, te miri cum, de noi, fugarii de la şcoală, prin rafturile prăfuite ale anticarilor, dimpreună cu toate celebrităţile epocii, sau, mai des, prin antologii: Baudelaire şi Edgar Poe, Varlaine şi Rimbaud, Mallarmé şi Laforgue, Heredia şi Samain, Villiers de l’Isle-Adam şi Barbey d’Aurevilly, Rollinat, Moréas, Verhaeren, Zoia, Maupassant şi Flaubert; apoi, Max Nordau, cu ale sale mult discutate de noi Degenerescenţa şi Minciunile convenţionale pentru care ne luam unii cu alţii de păr, dar pe care nu le mai citeşte azi nimeni; Jules Lemaître, criticul impresionist alături de Ferdinand Brunetière, criticul raţionalist şi dogmatic evoluţionist; criticul danez Georg Brandès şi sociologul astăzi uitat Charles Letourneau; criminalistul de mare vâlvă pe atunci, Cesare Lombroso şi deconcertantul Thomas Carlyle, cu al său Sartor Resartus, tradus în franţuzeşte; Friedrich Nietzsche, abia-abia pe mintea noastră şi Rémy de Gourmont, eseistul atât de fecund în atâtea domenii; apoi, autorii ruşi descoperiţi de vicontele de Vogüé, Tolstoi, Dostoievski şi Gorki, cu operele lor construite pe mari probleme morale; şi, în sfârşit, era să uit, Pour lire au bain şi Pour lire au couvent, broşurile picante ale libertinului bulevardier Catulle Mendés, cum şi La bible amusante a călugărului iconoclast Léo Trotil. Atâţi scriitori şi alţii încă, la care mă gândesc şi azi cu plăcere, iar pe unii îi iubesc, nu fiindcă toţi ar avea azi aceeaşi strălucire sau valoare, dar fiindcă i-am citit în tinereţe.
Iar Mercure de France, această Revue des deux mondes a generaţiei noastre de acum o jumătate de secol, adăpostul ultimelor ecouri ale mişcării simboliste, era bucuria şi desfătarea noastră bilunară, mai cu seamă pentru a sa Revue de la Quinzaine, atât de bogat informată de mişcarea ideilor în toate ramurile şi în toate ţările. (…)