Măscărici şi mâzgălici, Amintiri, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958
BĂIAT DE VIAŢĂ…
Nu împlinisem încă paisprezece ani, când o luai iar anapoda. O mai slăbii cu învăţătura şi trecui din rândul „tocitorilor” în al „băieţilor de viaţă” – spre marea bucurie a chiulangiilor.
Pe stradă ne ţineam de codănace, în clasă ne ţineam de farse.
Aveam de limba greacă, la care eram chinezi cu toţii, pe profesorul Vântu, un om de-o rară bunătate, căruia îi făceam tot soiul de pozne grosolane: uneori scoteam ivărul din clanţă, sechestrându-1 în clasă, ori vâram ace în perina jilţului de pe catedră, ori câţiva dintre noi, presăraţi icicolo, ne astupam nasul cu batistele înmuiate în cerneală roşie.
– Dar ce ai, măi băiete? – întreba dascălul cu milă pe elev.
– Îmi curge sânge din nas, domnule profesor.
– Săracan de tine! Meri la cijmea, măi frate! Şi urma să explice, plimbându-se printre bănci, când da cu ochii de alt suferind:
– Dar tu ce ai, frăţioare?
– Şi mie-mi curge sânge…
– Apăi meri şi tu la cijmea, drăguţule!
Şi iar explica, plimbându-se:
– Dar cu tine ce-i? – întreba pe-un al treilea.
– Mi-i tare rău, bădie.„
– Meri şi tu de te spală!
Abia la al patrulea sau la al cincilea bolând, începea să se dumirească.
Clătina din cap zâmbind şi zicea:
– Ei fir-aţi să fiţi!
Clasa hohotea.
Iar până la urmă râdea şi el ca un copil, iradiind atâta simpatie şi înţelegere că-ţi venea să-l mănânci.
În schimb directorul, Vasile D. Păun, umbla cu un dulău după el prin coridoare, înjurând şi lovind pe cei întârziaţi. Fusese dascălul de limba română al principelui moştenitor şi din pricina asta nu-i mai ajungea nimenea la nas, băgând în sperieţi pe profesori la fel ca pe şcolari.
Fecior de ţăran, îşi renega obârşia şi, dându-şi ifose de cioclovină, batjocorea şi umilea, cu voluptate, pe elevii nevoiaşi mai cu seamă.
– Ce este tat’tu, mă? Sacagiu? Sacagiu ai s-ajungi şi tu, trântore!
Iar dacă te încumetai să-i răspunzi, el, înfoindu-se, îţi striga:
– Cu mine, măi, să vă luptaţi prin presă!
Pedagogie, vai de ea!
*
Când trecurăm în cursul superior, din iniţiativa lui Constantin Moteanu, feciorul directorului fostului pension de fete cu acelaşi nume, precum şi a altor domnişori studioşi, se înfiripă o societate şcolărească, botezată pompos „Vivat Dacia”, cu scopuri „culturale şi patriotice…
Câţiva dintre băieţii „serioşi” întocmiră statutele ad-hoc, după chipul şi asemănarea altor societăţi ejusdem farinae, în program figurând, în afară de nelipsitele „conferinţe”, şi unele producţiuni muzicale, teatrale şi coregrafice.
Câtva timp lucrurile merseră găitan, flăcăii străduindu-se din răsputeri să-şi îmbogăţească cunoştinţele şi să devie „factori culturali”…
Urmuz însă, care zeflemisea asemenea exhibiţii, spuse din senin la una din şedinţe:
– Ce ar fi, maeştrilor, dacă am evada puţin din tipare şi am înlocui, de pildă, cotizaţia?
– Găseşti că e mult un leu pe săptămână, când avem atâtea goluri de umplut? – protestă preşedintele.
– Nu-i mult, dragă prietene, dar nu-i vorba aici de cantitate, ci de calitate. Or, calitativ leul nu înseamnă mai nimic. De aceea trebuie neapărat înlocuit.
– Cu ce?
– Ştiu eu… cu un mosorel, cu un ghem de aţă, ori…
– Fii serios! Noi suntem factori culturali, nu textilişti.
– Şi mosorelul nu-i factor cultural?
– Dacă ai o propunere serioasă fă-o, dar nu ne bate capul cu trăsnăile tale. Avem nevoie în primul rând de-o bibliotecă şi de aceea sunt de părere să îndoim cotizaţia.
– Chiar de-am înzeci-o, tot nu încropim nimic. Societatea culturală „Vivat Dacia”, urmă Urmuz muşcându-şi buzele, ca să nu pufnească, are o firmă simbolică şi miza ei socială, cotizaţia, trebuie să fie de asemenea simbolică.
– Ce propui?
Urmuz, alias Ciriviş, încruntă sprâncenele, se făcu că reflectează, apoi după câteva clipe rosti sentenţios:
– Propun un cap de raţă!
Se produse o învălmăşeală în lege şi n-a lipsit mult ca de la vociferări şi apostrofe să se treacă la o încăierare în lege.
Astfel, numita societate mai dură o bună bucată de vreme, directorii şi profesorii asistând uneori la conferinţe.
Cum însă peltelele acestea deveneau din ce în ce mai plicticoase, o parte din noi, în frunte cu Ciriviş, de la şedinţe o luam razna pe uliţe şi spre a ne „dezintoxica” de cele culturale, de cum se însera opream trecătorii pe drum şi… le ceream actele.
Deşi cu chiverile de şcoală pe cap, făceam această operaţie cu atâta convingere, că mulţi drumeţi se opreau locului, îşi scotoceau buzunarele şi se legitimau, iar noi îi băteam părinteşte pe umăr, ori pufneam în râs şi-o luam la goană chelălăind ca dulăii ori mieunând ca pisicile.
Exhibiţiile acestea fiind mult mai plăcute decât şedinţele culturale, numărul pahucilor sporea zi de zi, în ciuda domnişorilor „gravi şi unsuroşi”, cum le spunea Urmuz, care se împuţinau treptat, treptat.
De aceea, când într-una din sâmbete el puse din nou pe tapet chestia cotizaţiei, cu majoritate zdrobitoare se votă înlocuirea leului cu… un cap de raţă.
Bineînţeles că stâlpii viitorului, viitoarele Excelenţe, nu luară treaba în serios şi nu aduseră miza socială cerută de noul statut – ceea ce, după trei abateri consecutive, le atrase excluderea din societate.
Cu fondurile culturale făcurăm o petrecere câmpenească, arserăm statutele şi astfel faimoasa societate patriotică „Vivat Dacia” îşi dete obştescul sfârşit.
LA MĂNĂSTIRE…
Deşi banda pahucilor era acum în floare, totuşi escapadele nu le făceam de obicei decât în patru: Mitică, poreclit Ciriviş, lunganul de Alexandru Bujoreanu, poreclit Bălălău, încuiatul de Costică Grigorescu, zis Pentagon, şi cu mine, poreclit Macferlan.
Ciriviş susţinea că numele fiecărui om trebuie să rimeze cu făptura lui fizică şi morală şi de aceea găsea că este imoral ca un vlăjgan mucalit, căruia îi bălăngăneau braţele până peste genunchi, să se numească altfel decât Bălălău – după cum iarăşi un individ căpăţânos şi încuiat nu se poate numi Popescu sau Ionescu, ci numai Pentagon.
Şi astfel, într-o sfântă duminică, cei patru prieteni pornirăm pe jos la mănăstirea Căldăruşani, să-l vedem pe mitropolitul Ghenadie, surghiunit acolo.
Arhondarul, un călugăr sanchiu cu părul roşu, ne primi cu răceală şi, măsurându-ne din tălpi până-n creştet, cu ochii lui iscoditori, întrebă:
– Dumneavoastră ce sunteţi?
– Ziarişti! – răspunse Ciriviş, cu flegma lui obişnuită.
– Dar sunteţi cu şepcile de şcoală pe cap…
– Nu sunt ale noastre. Le-am luat cu chirie, să părem mai tineri.
– Şi ce doriţi?
– Ne-am sastisit de viaţă şi, înainte de a-i pune capăt, vrem să ne spovedim, să stăm de vorbă cu sfinţia-sa, – răspunse Bălălău.
– Mâine dimineaţă. După-amiezile Înaltpreasfântul nu primeşte. Şi cum să vă anunţ?
– Un grup de ziarişti.
Călugărul ne măsură din nou de sus până jos şi zise îndoielnic:
– La ce gazetă scrieţi?
– La „Vivat Dacia”!
– N-am auzit…
– Veţi afla în curând. Suntem la întâiul număr.
– Dar ceva de-ale gustării n-aţi binevoi să ne daţi, părinte?
– Suntem frânţi de oboseală, urmai eu, am venit per pedes, şi-am vrea să îmbucăm ceva, înainte de a pune capul jos.
Călugărul ne privi chiondărâş şi plecă bombănind.
– Cu dihania asta o să avem de furcă, spuse Bălălău, n-aţi văzut ce ochi are?
Peste vreun ceas, arhondarul aduse o strachină cu lapte bătut, patru linguri şi un boţ de mămăligă.
– Sărutăm dreapta, părinte – zise Ciriviş – dar ceva vin n-aveţi
– Vin?
– Cu lapte acru merge….
Popa ne privi pe sub ochi şi plecă îmbufnat. A doua zi dimineaţă ne-aduse patru raci.
– Câte unul de căciulă! – exclamă Bălălău.
– Şi cu un rac tot sărac! – oftă Pentagon .
– Suntem rupţi de foame, Înaltpreasfinte, se milogi Ciriviş. Ceva brânzică n-aveţi?
– Pe bani, la căşerie!
Forfotind pe ici, pe colo, mai mult după miros, dădurăm într-un soi de subpământă, de un schimnic pe jumătate gol, cu barba până la brâu şi nişte ochi de viezure.
Îl salutarăm ca prin piesele de teatru, flotând în monom pe genunchi, iar el, ducând un deget la gură, ne arătă prin semne să nu facem gălăgie.
– Ceva brânzică, taică? – şopti Bălălău.
– Este… dară pe bani!
Ne privirăm jalnic şi începurăm a ne scotoci prin buzunare. Iar după un timp, Pentagon, pocnindu-şi dinţii cu degetul cel gros, îi dete a înţelege că n-avem niciun sfanţ.
Schimnicul clătină din cap cu neîncredere, dar cum noi, frângându-ne de şale, mimam că ne taie rău la ramazan, bătrânul clipi din ochi cu bunăvoie şi ne întinse două felii de caş proaspăt, pe care le hăpăirăm ca nişte dulăi înfometaţi.
– Ceva ţigări?
– Avem, avem, tăicuţule – răspunserăm în cor şi-i zvârlirăm două pachete neîncepute.
Traserăm, în cinci, câte-o lulea de tiutiun, ţuguindu-ne buzele la fel cum şi le ţuguia schimnicul.
– Dacă mai rămâneţi, treceţi către prânz pe-acilea, că arhondarul vă lasă nemâncaţi…
– Aşa-i că-i o jivină, tăicuţule?
– Un spurcat!
Îi sărutarăm rând pe rând mâna, ce mirosea a zer, şi-o luarăm înspre lac.
– Ce-ar fi să ne plimbăm cu luntrea?
– Şi dacă ne cheamă mitropolitul?
– N-are decât s-aştepte!
– Şi dacă se supără?
– Îi trece. Aici nu-i îmbulzeală, nu-i asalt de jalbe, nu fuge de enoriaşi, fuge el după ei…
De departe, arhondarul, cu poalele sumese, se vedea gonind înspre noi.
– Va să zică i-aţi pomenit, Înaltpreasfântului, de redactorii de la „Vivat Dacia”?
– I-am pomenit! – răspunse gâfâind călugărul.
– Dar lapte acru mai ai cumva, părinte?
Călugărul încruntă sprâncenele şi o luă la fugă înapoi.
În vestibul, înainte de a păşi în sală, Ciriviş şopti călugărului, mângâindu-i ţăcălia:
– Lapte acru! Lapte acru!
Şi intrarăm.
Deşi ne lăsaserăm şepcile afară, Înaltpreasfântul dând cu ochii de uniformele noastre cu vipuşcă albastră, că învăţam la „Lazăr”, nu-şi putu stăpâni mirarea:
– Sunteţi ziarişti?
– Aproximativ… – replică Bălălău.
– De ce vă daţi drept ce nu sunteţi?
– Înaltpreasfinţia Voastră… nu vă daţi? – întrebai eu, cu nevinovăţie.
Fostul mitropolit holbă ochii, dar, întâlnind privirile noastre senine, îşi frânse mânia şi zâmbi.
– Ce cătaţi aici? – zise el după un timp.
– Am venit să vă vedem, lămurii eu.
– În ce scop?
– Fără nici unul – afară de dorinţa de a şti cum arată o Mărime când nu mai e la putere…
– Eşti deştept şi-mi place cum vorbeşti, tinerelule. Nu-mi pare rău că v-am primit. Fiindcă, de felul meu, nu pot să sufăr gazetarii.
– Acum. Dar altădată? – interveni Pentagon.
– E drept. Pe vremuri nu-i uram.
– Vedeţi…
– Sunt nişte mârşavi lingăii ceia pe care de atâtea ori i-am îndopat cu bani. Mă tămâiau cu toţii, pe atunci – astăzi mă spurcă.
– Trebuia să le îndoiţi dijma… – sfătui Ciriviş.
– Chiar de-aş fi însutit-o – geaba! Este ordin de sus!
– Lumea vorbeşte multe… – insinuai eu.
– Nu cred în gura lumii. Fapt e că micul prinţ trebuia botezat în legea lor, fără afundarea în apă de trei ori. Aşa urma să fie. Eu însă sunt preot ortodox şi, când am luat pruncul în braţe, nu m-am putut stăpâni şi… bâldâbâc în apă cu dânsul de trei ori!
– În numele Tatălui…
– Al Fiului…
– Şi al Sfântului Duh!
– Întocmai. După pravila noastră, nu după pofta lor!
Şi rostind acestea mitropolitul râdea ca un copil. Vorbirăm cu sfinţia-sa despre multe şi de toate, că era tobă de carte, dar de sfintele odoare, despre care gura lumii spunea că le dosise, nu pomenirăm nimic – nici noi, şi nici Preasfântul.
La plecare îl rugarăm să ne ierte că am îndrăznit, nişte mucoşi, să ne întindem la vorbă cu o faţă atât de respectabilă şi un om atât de luminat…
– Aţi făcut bine, zise fostul înalt prelat, că aici vremea trece anevoie…
– Sus în deal, însă, sus la Mitropolie?… întrebă Ciriviş.
– Acolo trecea prea repede.
– Îmi îngădui să vă întreb, reluă Mitică, acolo… oare ne-aţi fi primit?
– Ştiu eu…
– Nu ne-aţi fi primit!
– Poate. Da, da… cu greu v-aş fi primit… Fiindcă omul, când are puterea în mină… uşor păcătuieşte… – oftă taica Ghenadie.
În tindă, dând cu ochii de arhondar, care stătea îndoit ca un arc, zise domol:
– Să-i ospătezi ca lumea pe domnii ziarişti!
Acesta se îndreptă din şale şi porni în trap săltat către bucătării, în timp ce noi o luarăm înspre lac să ne plimbăm cu lotca, până la vremea mesei.
Un călugăr subţirel, care pescuia la mal cu năvodul, ne atrase luarea-aminte să nu ne suim decât cel mult doi într-o barcă şi să luăm seama cum vâslim, că lacu-i foarte adânc.
Un vânt călduţ sufla de la ţărm către baltă ceea ce, după spusa schimnicului, era bine la dus, dar cam prost în larg şi la întors.
Eu mă suii cu Ciriviş, Bălălău cu Pentagon.
Un timp treaba merse strună, dar deodată lotcile începură a se învârti pe loc.
Ciriviş tăcea haz de necaz, iar în mine inima era cât un purice.
– Ce ne facem? – strigă după un timp Bălălău.
– Ne învârtim într-un cerc viţios! – răspunse Ciriviş, făcându-şi mâna pâlnie. Vântul, care se înteţise, ne mâna înainte, dar cum încercam să vâslim, ne învârteam pe loc.
– Nu merge ca-n Cişmigiu, la bărci! – urlă Pentagon, făcând semne desperate către călugăr să ne scoată din încurcătură.
Acesta, însă, îşi vedea liniştit de treabă şi zâmbea.
– Hei, părinte, mai lasă crăpcenii şi vin’ de pescuieşte „crapii”!
Pescarul afunda năvodaşul, îl ridica şi-l răsturna tacticos în lotca lui.
Vântul şuiera şi cojile de nucă în care navigam se clătinau, ameninţând să ne răstoarne.
– Unul la proră şi altul la pupă – strigă Ciriviş – c-altfel păţim ruşinea…
Bălălău, cercând să iasă din cercul viţios, făcu o smucitură atât de puternică că luntrea luă apă.
– Marinarii pe covertă! – strigă Ciriviş. – Sumele-ţi mânecile, Pentagoane, fă-ţi palmele pâlnie şi scoate apa afară!
Ne apropiarăm de lotca lor şi din ochii holbaţi ai prietenului înţeleserăm că-i venise ameţeală.
– Hei, părinte, – strigai eu, – dacă te închini la Maica Precista şi ţii sfintele posturi, dă-ne o mână de ajutor.
– Nu ne aude, vântul bate dinspre ţărm.
– Dar de văzut, ne vede, trăsni-l-ar mama Ana!
Înţelegând că nu-i chip să-l urnim, începurăm să-l huiduim pe popă, să-i dăm cu tifla, să ameninţăm cu pumnii, să lătrăm, să mieunăm.
Bălălău, scos din fire, se dezbrăcă la piele şi se aruncă în baltă, înotând.
– Ce-ai de gând, părinte, ne laşi să ne înecăm? – urlă el când fu mai pe aproape.
– Ia lasă-te în adânc!
Bălălău se lăsă şi, spre bucuria lui şi a noastră, se vădi că apa-i venea doar pân’ la brâu.
– De-ăştia mi-eşti, prea sfinte? – strigă Ciriviş, şi într-o clipă tustrei ne zvârlirăm în apă.
– O baie matinală nu strică! – zise călugărul.
Şi începu a râde.
Se repezi ca fulgerul cu lotca lui, trase la ţărm luntrile noastre şi, după ce ne îmbrăcarăm, zise:
– Şi-acu poftiţi la ţuică!
Era chelarul mănăstirii şi şef-bucătar.
Pofti şi pe arhondar la masă, dar acesta scutură din cap şi ne întoarse spatele.
Gustarea fu delicioasă, iar vinul, după peşte şi spaima ce-o trăsesem, ca ploaia după secetă.
Călugărul era simpatic, frumos şi ştia carte, nu glumă.
– Ce v-a adus aicea, părinte? – îl întrebă Mitică la cafea.
– Multe. Da-n primul rând, ştiţi ce?
– Dragostea.
– Nu. Sila de oameni.
– Şi-n rândul doi?
– Sunteţi tineri – şi n-aş vrea să vă stric. N-aş vrea să-mi urmaţi pilda.
– Zi-i, părinte! – îl îmbiai eu.
– Să vă spui drept?
– Fireşte. Nu faceţi cum făcurăţi cu luntrea…
Popa zâmbi, apoi, întinzându-şi braţele, spuse căscând:
– La sfânta mănăstire, m-aduse… sfânta lene!
Pe arhondar n-a fost chip să-l mai vedem la faţă.
De aceea, pro memoria, la plecare puserăm un jilţ masiv pe masă, pe jilţ lampa cu gaz, aprinsă, iar alături un bileţel pe care scriserăm cu litere chirilice:
Părinte Mitrofane,
Cu bărbucica-n cioc,
Îţi place coţofane
Cu măduvă de soc?
ALTE TRĂSNĂI
În curtea circului Sidoli, lângă podul Mihai Vodă, stătea pe vremuri zgribulit, bătut de Dumnezeu şi neluat de nimenea în seamă, scheletul unei sănii. Iarna şi vara se scorojea sania în bătaia vântului, a ploii şi a zăpezilor, aşteptând – înainte de a fi aruncată la fier vechi – să mai simtă o dată trup omenesc încălzindu-i droturile rebegite.
Oamenii treceau pripiţi, mânaţi parcă de diavol de la spate – şi nimeni n-auzea ruga mută a saniei. Dar iată că într-o seară, doi tinerei – să tot fi avut şaisprezece ani fiecare – se opriră în faţa circului, priviră tăbliile cu cai şi amazoane, se uitară unul la altul, zâmbiră şi porniră spre casa de bilete.
Unul din ei se răzgândi şi zise:
– Nu pot suferi mirosul de balegă!
– Mie-mi place, răspunse celălalt. Am crescut la ţară şi mi-au rămas aromele în nas.
– Intră atunci, şi desfată-ţi nările. Eu te aştept în sanie.
– În care sanie?
– Vin’ să ţi-o arăt.
Când ajunseră în partea locului, cel cu aromele Întrebă mirat:
– Vrei să m-aştepţi aici?
– Da.
– Pin’ ce-oi ieşi de la circ?
– Da.
– În rabla asta?
– Da.
– Dar o să mori de urât. Haide mai bine să privim amazoanele…
– Nu pot să sufăr spectacolele cu taxă de intrare. Nu din calicenie, dar au ceva făcut în ele, ceva fabricat: „vino să mă vezi!” Pe când sania asta e un spectacol mult mai inedit. De mult îmi face semn şi mă îmbie să stăm de vorbă împreună. Vreau să-i împlinesc dorinţa.
– Să stai de vorbă cu sania?
– Da.
– …Vai de capul tău!
– Privind-o numai, ochii mei încearcă senzaţii mult mai proaspete decât în sala aceea îmbâcsită, unde gură-cască aplaudă şi râde exact la aceleaşi schime şi glume unde gură-cască aplauda şi râdea acum trei sute de ani. Uită-te la sanie!
– Ei şi?
– Nu-i vezi albul ochilor?
– Albul ochilor saniei?
– De ce te miri? Tu crezi că sania este un lucru. Aşa ai învăţat. Aşa ţi s-a spus. Dar eu nu cred în învăţătura asta. Inima mea se contopeşte cu a firii, şi în inima firii totul viază. Sania e o fiinţă. Suie-te în ea!
Se suiră şi se aşezară pe perina jercălită, amândoi deodată. Arcurile neunse ţipară ascuţit.
– Vezi că am dreptate!
Se ridică apoi automat şi strigă către celălalt, care se prăpădea de râs:
– Ce stai? Repede la farmacie şi adă o unsoare, să-i ungem mădularele… Ori stai, mergem împreună!
Pe drum, întâlnind o doamnă, se descoperiră respectuos şi filosoful spuse:
– Vă rugăm, doamnă, daţi-ne o mină de ajutor.
– Dar ce s-a întâmplat?
– O mătuşă a noastră este în dureri…
– Este însărcinată?
– Nu ştim. Noi nu ne pricepem. Dar suferă cumplit.
– Şi ce pot eu să-i fac?
– Ce-aţi binevoi. Veniţi, vă rog, veniţi!
Mişcată de durerea zugrăvită pe faţa celor doi tineri, doamna îi urmă în curtea circului.
– Unde e femeia?
– Sub sanie.
– Atunci un accident?
– Probabil.
Doamna se apropie grijulie, dar cei doi liceişti se suiră ca vântul în caleaşcă şi, flotând pe şezut, începură să hâţâne arcurile ruginite.
– Auziţi cum geme?
– Cine?
– Biata mătuşică…
Doamna dădu de câteva ori din cap şi zise supărată:
– Păcat de cartea care-aţi învăţat-o!
Apoi se depărtă.
Filosoful din sanie era Urmuz, zis Ciriviş. Ciriviş la şaisprezece ani.
Nu cred, de când există dascăli şi elevi pe lume, să fi răsărit vreodată pe băncile şcolii un exemplar asemeni lui Urmuz. Am cunoscut mulţi elevi poznaşi, mucaliţi, îndrăzneţi, dezordonaţi, dar aceştia semănau unii cu alţii. Glumele, poznele, întrebările lor erau, asemeni cărţilor, însăilate pe aceeaşi canava.
Exteriorul lui Urmuz n-avea nimic deosebit.
O faţă smeadă, un nas proeminent, doi ochi căprui, liniştiţi. Vorba îi era domoală şi atitudinea politicoasă. Nimic din neastâmpărul factice al adolescentului râzgâiat: „ un drac şi jumătate”. Dar ori de câte ori „gibonul”, aşa-i spuneam profesorului de franceză, îl scotea la tablă pe Urmuz, acesta lua senin, în trecere, caietul lui Grünbaum Gustav de pe bancă, îl punea pe catedră, iar dascălul se minuna cum la tablă Urmuz scria atât de puchinos, iar în caiet atât de caligrafic!?
Îa epoca aceea, îndeletnicirea noastră de căpetenie era să ne ţinem după seminarişti, ori alţi tineri studioşi – şi să ne dăm în vorbă cu ei.
– Lumea crede – spunea Urmuz – şi dumneavoastră credeţi, de asemenea, poate, că literatura noastră decade zi de zi. E o credinţă greşită. Sunt tineri care lucrează zi şi noapte, iar dacă nu-şi publică capodoperele este pentru că sunt pe cât de valoroşi, pe atâta de modeşti. Putem să dovedim asta, dacă vă interesează.
Tânărul studios se oprea fără să vrea, căci glasul lui Ciriviş era atât de blajin şi ochii săi atât de nevinovaţi că nici cea mai mică umbră de bănuială nu se putea întrezări.
La teatru ghiceşti după inflexiunile glasurilor, cu o clipă înainte, când vine păcăleala. Urmuz nu se trăda prin nimic.
– Ce preferaţi: versuri sau proză? – întreba el.
– Versuri.
– Ascultaţi atunci cu atenţie şi urmăriţi, vă rog, atât adâncimea conţinutului cât şi puritatea limbii, frumuseţea formei.
Tânărul studios, prins în mreji pe jumătate, îşi potrivea ochelarii, iar Urmuz, scoţând o fiţuică, recita cu simplitate:
„Cică nişte cronicari,
Ducând lipsă de şalvari,
Se rugau de Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaş,
Neştiind c-Aristotel
Nu văzuse ostropel!
Galileu, oh, Galileu,
Strigă el atunci mereu,
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi!
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză…
Şi exclamă: Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!
Morală: Pelicanul sau Babiţa!”
Seminaristul uneori ne fugărea să ne rupă coastele, alteori se mulţumea să exclame indignat:
– Ei, fir-aţi ai dracului!
Poezioara era o inepţie scrisă de Urmuz la lacul Tei, pe rime date de un coleg de liceu.
Dacă micul intelectual dorea s-asculte proză, atunci Urmuz citea o altă compoziţie a sa, care începea astfel:
„Deputatul venea într-o căruţă cu cărămizi. El n-aducea veşti noi, dar oferi prietenilor săi, la sosire, câteva pile Leclanché…”
Nu mai ţin minte restul – trei-patru rânduri cel mult – dar rezultatul era acelaşi: goană după noi!
Erau aceste escapade „en plein air” o persiflare a noilor curente literare (dadaism, cubism, futurism)? Cred mai degrabă că sub variile experimente mocnea voluptatea de a scoate pe individ din piele, de-a-1 rupe din sine însuşi, de a-l demonta, de-a-1 face să se îndoiască de autenticitatea cunoştinţelor acumulate.
Poezia pe rime date, deputatul din căruţa cu cărămizi şi alte două-trei crâmpeie şi mai scurte formează tot materialul scris de care Urmuz s-a slujit pe băncile liceului.
Marele său bagaj inventiv se dizolva în acţiune.
– Ce mai spuneţi domnişoară? – se adresă el pe cel mai firesc ton unei necunoscute cu aere mondene, descoperindu-se şi sărutându-i respectuos mâna.
– Mă cunoaşteţi? – întrebă duduia cu o morgă contrariată.
– Negreşit. Nu vă amintiţi de mine?
– Nu.
– Concentraţi-vă puţin. Într-o după-amiază… pe peronul gării… N-aţi fost niciodată la gară?
– Ba da.
– Ei, vedeţi? Eraţi cu o mătuşă a dumneavoastră.
– N-am nici o mătuşă.
– Atunci cu altă rudă.
– Nu sunt de pe-aici.
– N-aveţi nici o cunoştinţă?
– Ba da.
– Eraţi cu cineva. O doamnă în etate. În verde. Iar dumneavoastră purtaţi o bluză albă.
– Şi cum ne-am cunoscut?
– Pe-o bancă, în aşteptarea trenului. Vă plictiseaţi. Atunci, spre a vă distra, eu prindeam musculiţele care vă pişcau obrazul şi vi le ofeream…
– Mie?
– Dumneavoastră!
Cuvântul cădea atât de firesc, că în ochii interlocutoarei începea să licărească ciuda că nu-şi putea aduce aminte.
– Şi pe urmă?
– Pe urmă doamna în etate răsucea în podul palmei mici bucăţele de hârtie, le vira cu cruzime în bumbul musculiţelor„.
– Grobian! Mizerabil!
– Dar musculiţele zburau cu steguleţele, voioase, către soare…
– Pervers! Mojic! Abject!
ÎN PIAŢA MARE
Când ne văzurăm cu patalamalele în buzunar, vreo zece-doisprezece dintre noi intrarăm respectuoşi în cabinetul directorului.
Acesta ne privi cu răceală şi, bănuind că noi suntem asasinii orătăniilor, zise înţepat:
– Ce poftiţi?
– Am venit să ne luăm rămas-bun.
– Nu-i nevoie. Ştiu ce vă poate pielea şi sunt bucuros că am scăpat de asemenea pramatii.
– Ne pare rău…
– Mie îmi pare bine!
– Dar, domnule director…
– Dacă nu v-am dat pe mâna poliţiei e din pricina părinţilor voştri. Am copilărit cu unii dintre ei şi n-am vrut…
– Pe onoarea dumneavoastră?
– Intraţi de-acum în societate şi ştiu de mai-nainte ce-are să se aleagă de capul vostru. Căraţi-vă de-aici!
– Nu vreţi să ne întindeţi mina?
– Nu meritaţi!
Văzând că nu ne urnim din loc, se ridică pufnind şi, vârându-se printre noi, începu să ne miroasă ca un câine poliţist.
– Tu eşti şeful bandei! – strigă în urechea lui Ciriviş.
Acesta ridică un picior şi stătu nemişcat ca un cocor. Ceilalţi făcurăm la fel şi apoi, deodată, începurăm să-l ocolim vertiginos într-un picior.
– Ce înseamnă asta? – se înfoie directorul.
– Reprezentaţia de adio!
– Cu mine dacă vreţi să vă luptaţi, să vă luptaţi prin presă, derbedeilor! (Scria articole de fond la Viitorul.)
Aceasta a fost cea din urmă ispravă în uniformă, căci puţin după aceea ne înţolirăm cu jachete, pantaloni cu dungi, pantofi de lac, pălării tari şi astfel echipaţi păşirăm în „societate”…
Din păcate însă, nemaivăzându-ne zi de zi ca la şcoală, ne împrăştiarăm care încotro – unii hotărându-se să urmeze literele, alţii medicina, iar cei mai mulţi dreptul.
Eu, mai pricopsit, mă înscrisei şi la drept şi la litere – şi peste un an la Conservatorul de muzică şi artă dramatică – cum i se spunea pe-atunci Institutului de teatru.
Cei patru prieteni ne întâlneam din când în când la Spiru Godela, un plăcintar hapsân de pe strada Academiei, care ţinea şi băuturi spirtoase.
Ne aşezam la masă, ceream misterioşi un sfert de vin la patru, îl legumeam tăcuţi un ceas, un ceas jumătate, spre desperarea negustorului care ne privea chiondărâş şi căruia, din timp în timp, îi trimiteam, pe rând, cite-o bezea. Nu prea avea muşterii bietul om şi de aceea îi dădeam prin semne să înţeleagă că ce s-ar face fără noi!
La plată îl frecam uşor cu podul palmei pe chelie, zicând unul după altul:
Tahista!
Tahista!
Tahista!
Spiru Godela ridica ochii la cer şi când ieşeam pe uşă răsufla uşurat că a scăpat de pacoste.
Ciriviş urma medicina şi era foarte amărât că nu se înţelegea cu cadavrele.
– Ciupesc în fiecare zi câte unul, – se văita el, – şi, închipuiţi-vă, niciunul nu reacţionează!
Într-o dimineaţă mă întorceam cu bunul meu prieten de la o petrecere într-o droşcă cu doi cai. În dreptul tribunalului, prietenul făcu semn birjarului să oprească.
– Încotro crezi dumneata acum că e mai bine să o luăm? La dreapta sau la stânga?
Birjarul ridică din umeri.
– Încotro? – întrebă din nou prietenul.
– La dreapta! – răspunse omul de pe capră. Şi pornirăm la dreapta. Apucarăm pe Calea Rahovei, dar după câţiva paşi abia Ciriviş strigă:
– La dreapta!
Droşca pomi pe ulicioara din coasta tribunalului.
Peste puţin, amicul strigă iar:
– La dreapta!
Astfel că în cutând ne pomenirăm în locul de unde pornisem.
În Calea Rahovei, comanda se repetă şi în celelalte puncte de întretăiere… iarăşi.
Ocolirăm astfel tribunalul de trei ori. Birjarul întoarse capul şi întrebă nedumerit:
– O ţinem mult aşa?
Ciriviş îşi puse misterios un deget pe buze şi circuitul urmă fără poruncă. Birjarul pişca gloabele cu biciul şi în colţurile tribunalului striga acuma singur:
– La dreapta!
Eu mă ţineam cu mâinile de pântec. iar Ciriviş avea aerul mulţumit al unui patron care este înţeles de prepuşii săi.
În sfârşit, după o jumătate de ceas, oprirăm trăsura în dreptul unui oltean cu coşurile încărcate cu cărbuni.
Prietenul sări grijuliu ca un gospodar şi puse să i se cântărească două kilograme de mangal, pe care îl răsturnă în droşcă, peste o gazetă.
Ceva mai la vale târguirăm puţină fasole ţucără, două lăptuci înfoiate şi câteva pătlăgele vinete.
Trecurăm apoi podul şi intrarăm în piaţă (pe atunci Dâmboviţa curgea neînfăşată). Băieţi somnoroşi desfăceau obloanele prăvăliilor, lăsând în bătaia luminii butoaie mohorâte cu măsline, căpăţâni ţuguiete de zahăr, tinichele cu untură şi alte bunătăţi.
Oprirăm birja şi intrarăm la întâmplare într-o dugheană.
Negustorul ne întâmpină cu zâmbetul său profesional şi se încovoie ca o undrea în faţa noastră. Luarăm la rând toate comestibilele, întrebând amănunţit de preţuri şi calitatea lor. Patronului îi luceau ochii în cap de bucurie. Eram muşteriii dintâi şi se aştepta la o saftea grasă.
După ce isprăvirăm cercetările, Ciriviş se urcă pe cântarul decimal şi negustorul potrivi politicos greutăţile.
Făcui la fel, şi băcanul constată graţios că atârn patru kilograme mai mult decât tovarăşul meu.
Îi mulţumirăm în acelaşi timp pentru amabilitate, îi strânserăm mâinile amândoi şi, înclinându-ne adânc în faţa lui, ieşirăm din prăvălie, lăsându-1 într-o adâncă nedumerire.
În prag prietenul se întoarse şi întrebă senin:
– Cum spuneaţi că daţi caracatiţa? Negustorul clătină din cap şi zise cu plictis:
– Păcat de cartea pe care-aţi învăţat-o!
Fericiţi că ştiam cât tragem la cântar, intrarăm în hala de păsări. Micile zburătoare ne înduioşară.
Nevinovăţia orătăniilor şi mirosul proaspăt de găinaţ ne mişcă până la lacrimi.
O precupeaţă ne întinse un mănunchi de pui de găină împiedicaţi de picioare.
Ciriviş luă legătura vie, o ridică până la înălţimea capului vânzătoarei şi puii, înfometaţi, începură să o ciugulească.
Femeia luă un pumn de mălai şi-l dete bombănind flămânzilor.
În hala de păsări viaţa pulsează altfel ca între butoaiele cu măsline. Viaţa bate aici repede, ca inimioarele care simt apropierea cuţitului.
Străbăturăm cimitirul acesta viu, cuprinşi de adâncă întristare. Într-un colţ anumit erau păsările de rasă: găini şi puice golaşe, care îşi etalau nobleţea într-un neruşinat decolteu matinal.
Ciriviş cumpără o găină zbârcită, cu gâtul lung, despuiată, şi o înfipse cu scârbă în vârful bastonului. Orătania era atât de amorţită că părea o prelungire naturală a bastonului.
Mai târguirăm o apărătoare de muşte, trei covrigi cu susan şi o pornirăm pe Şelari. Ciriviş stătea în mijlocul trăsurii, cu bastonul înfipt în grămăjuia de cărbuni şi legume: găina moţăia în capul băţului, lăsând să-i atârne pe gâtul gol cei trei covrigi cu susan ca trei colane de mărgean, iar eu stam pe scăunaşul din faţă şi, înarmat cu apărătoarea, făceam vânt şi păzeam pasărea de muşte.
Trecătorii se opreau în drum nedumeriţi, vânzătoarele grăbite pufneau în râs, iar un sergent de stradă îşi făcu cruce şi însemnă ceva într-un catastif.
În faţa unei prăvălioare cu pălării de damă poposirăm.
Ciriviş intră grăbit cu găina în băţ, iar eu numai cu apărătoarea.
O cucoană urâtă şi severă ne întâmpină glacial.
– Ce poftiţi dumneavoastră?
– O pălărie.
– Ce fel de pălărie?
– O pălărie.
Urâta desfăcu silnic geamlâcul unui galantar şi ne întinse o pălărie de paie.
– Nu de paie, zise Ciriviş, împingând bastonul sub nasul femeiuştei. Aceasta sări ca un titirez, zărind o vietate în vârful băţului. – Nu de paie, doamnă, repetă Ciriviş graţios.
Zbanghia scoase înţepată o pălărie de fetru.
– Nici de fetru„.
– Dar de care?
– De sezon!
Aiurită, şi aruncând priviri piezişe spre orătania cu covrigi, scoase iar o pălărie de paie.
– Nu de paie, duduie, pentru numele lui Dumnezeu!
Cucoana holbă ochii şi întinse automat cealaltă pălărie.
– Nici de fetru.
– ?!
– De sezon!
Şi, supărat, prietenul bătu de două ori cu bastonul în duşumea.
Pasărea, trezită din amorţeală, fâlfâi din aripi umplând dugheana de fulgi şi mirodenii.
– Pentru ce persoană doriţi pălăria?
– Pentru domnişoara… – răspunse prietenul, arătând orătania.
– Vă faceţi râs de oameni! – icni furioasă pocitania, şi pieri în dosul unui paravan.
Peste câteva clipe se întoarse cu coasociata ei, o namilă spilcuită şi ţanţoşă. Aceasta se pregătea să ne apostrofeze, dar, zărind găina golaşă, cu covrigii în jurul gâtului, pufni în râs şi o zbughi înapoi.
Ne înclinarăm respectuoşi în faţa cucoanei şi Ciriviş îi lăsă, ca amintire, apărătoarea de muşte şi un covrig cu susan.
Pasărea şi legumele le dăruirăm unei femei însărcinate, iar cărbunii rămaseră birjarului.
Trecerea de pe băncile liceului pe cele ale universităţii nu produse nicio schimbare în atitudinea lui Ciriviş faţă de viaţă şi de semeni.
Numai că acum virajele erau mai îndrăzneţe şi echilibristica mult mai savantă.
Aveam experienţă.
Nu mult după ce termină dreptul – medicina o lăsase baltă – Urmuz fu numit ajutor de judecător în Dobrogea şi multă vreme n-am mai ştiut de el.
Când, într-o bună zi, o zi de primăvară, primii de la dânsul o scrisoare. Îmi spunea că se plictiseşte de moarte şi că dacă nu-l mută aproape de Bucureşti, – era un mare meloman, – se lasă de contravenţii şi delicte. Îmi alătură o fiţuică pe care scrisese o snoavă intitulată Algazy et Grümmer (firmă de geamantane) şi mă rugă s-alerg după seminarişti şi să-i pun în curent cu progresele literaturii…
Reproduc din memorie:
„Algazy este un bătrân venerabil cu nasul tras la strung. El poartă o barbă respectabilă înşurubată pe un grătar de ţepi, grătar pe care îl scoate în timpul nopţii şi cu care răneşte dimineaţa coteţul propriilor săi porumbei.
Algazy nu vorbeşte nici o limbă europeană.
Dar dacă-i spui: «Bună ziua, Algazy» şi apeşi pe sunetul z, el bagă mâna în buzunar, mişcă barba – trăgând de-un cap de sfoară – şi o saltă de mai multe ori în semn de bucurie.
Pe unicul lui copil ar fi vrut să-l facă negustor, dar soţia sa se împotrivi, pretinzând că tânărul Algazy merită s-ajungă magistrat…
Se ţinu un consiliu de familie şi doamna Algazy obţinu majorităţi.
Soarta tânărului era pecetluită de acum.
Dar pentru ca s-ajungă un magistrat integru, consiliul de familie decise să supuie băiatul la un noviciat – şi anume să-l ţie trei zile cu burta la ,pământ într-o peşteră, care să miroase a mânz. La această operaţie Algazy primi un sprijin însemnat din partea prietenului şi asociatului său Grümmer, care, din respect pentru firmă, purta în permanenţă un cioc de lemn aromatic…”
Povestea are o pagină şi jumătate. Dar ce salt, din căruţa cu cărămizi a deputatului, la grătarul cu ţepi, la peştera noviciatului şi ciocul de lemn aromatic!
Îmi trimisese pe Algazy et Grümmer pentru a pune în încurcătură pe seminarişti, dar văzui din capul locului că cele trei imagini se dezlipeau din peticul de hârtie, deveneau de sine stătătoare, luau proporţii…
Împărtăşii lui Urmuz impresia mea şi a altora, dar el râse de aprecierile noastre, le găsi fără rost şi îmi trimise puţin după aceea o nouă „elucubraţie” – cum îi plăcea să spună – rugându-mă insistent să o citesc seminariştilor.
Eu citii însă pe Izmail şi Turnavitu la teatru şi câtorva gazetari, care fură de părere că ne găsim în faţa unei personalităţi literare excepţionale, care construieşte călcând toate legile.
Reproduc din memorie:
„Izmail este compus din ochi, favoriţi şi rochie. N-are domiciliu stabil, dar dacă treci pe la cinci dimineaţa pe strada Arionoaiei, îl găseşti întotdeauna însoţit de un viezure, pe care îl ţine legat cu un otgon, viezure pe care îl înghite crud şi viu, după ce îi rupe urechile şi stoarce pe el lămâie.
Turnavitu, omul său de încredere, făcuse pe vremuri serviciul de ventilaţie prin unele cafenele infecte din Şepcari şi Gabroveni; iar în urmă, intrând în politică, a fost numit ventilator din oficiu la bucătăria postului de pompieri din Radu Vodă. (Se agăţa de un piron şi se învârtea ca o roată automată până ce primenea aerul.)
Fiind scos din slujbă de către duşmanii săi personali, Turnavitu se angajă la Izmail cu cincizeci de bani pe zi şi tain, cu obligaţia unică de a trece în fiecare dimineaţă pe strada Arionoaiei şi, făcându-se că nu-l vede pe Izmail, să se împiedice de otgon, pentru ca să ceară umil mii de iertăciuni viezurelui, iar pe Izmail să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf înmuiat în ulei de rapiţă, urându-i fericire şi prosperitate.”
Vroise modestul Urmuz să ne facă să râdem pe câţiva prieteni şi să încurce pe seminarişti – şi nu-şi dădea seama că, frânând telegarii fanteziei sale, ar fi putut crea o operă literară valoroasă şi originală.
Vreţi, de pildă, să facem o mică preumblare prin apartamentele domnului Stamate şi ale soţiei sale? (O altă trăsnaie urmuziană.)
Iată ce stă scris pe tăblia de la intrare:
CASĂ CU GEAMLÂC ŞI SONERIE
Zâmbiţi pe sub mustaţă – v-am văzut – şi ştiu ce ziceţi în gândul dumneavoastră. Dar nu e adevărat: nici doamna, nici domnul Stamate nu sunt într-o spetează. Au bătut afiptul acela ca s-arate că sunt oameni cu stare (de vreme ce au sonerie) şi ca să evite bătăile în uşă.
– Dar geamlâcul?
– Sunt de părerea dumneavoastră, domnule logician, că, din moment ce geamlâcul e vizibil, era de prisos să mai scrie asta pe bilet.
– Şi soneria se vede.
– Mai puţin. E mult mai mică. Geamlâcul este mare. Două noţiuni. Mic şi mare. O antiteză. Dar cred că micul Stamate, copilul din flori al doamnei şi domnului Stamate, nu s-a gândit că face o antiteză când a scris afiptul, deoarece cunoştinţele lui nu sunt atât de înaintate. Are patru ani.
– Dar să intrăm, domnule filosof! Nu suni?
– Inutil. N-au şnur şi nici curent electric.
– Dar atunci butonul?
– Ornament mural. Apasă lumea de înnebuneşte şi nu-i nici o nevoie de sunat, fiindcă familia Stamate nu încuie uşile niciodată. Poftiţi, vă rog!
– Mulţumesc.
– Acesta e salonul. E luminat cu petrol în permanenţă fiindcă, după cum vedeţi, n-are nici uşi, nici ferestre. „Nu comunică cu lumea dinafară – precizează Urmuz – decât printr-un tub, prin care dacă te uiţi noaptea vezi cele şapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar dacă te uiţi ziua vezi un şir de ardeiaşi sârbeşti care fac giumbuşlucuri.”
– Dar colo, în perete, ce este?
– Biblioteca.
– De ce curge apă din dulapul acela?
– Fiindcă toate cărţile sunt ţinute „în cearşafuri ude”. Doamna şi domnul Stamate sunt nişte înţelepţi. Ei ştiu că din milioanele de coale de hârtie tipărită, abia câteva coale păstrează neatinsă valoarea pentru posteritate – şi de aceea filele ofilite, spre a nu cădea în putrefacţie, le ţin la umezeală…
– E oarecare adevăr în ce ai spus acum. Dar pe masa asta veche ce este?
– Diferite bibelouri: „un popă care ţine în mână o sintaxă, un căţel de usturoi şi douăzeci de bani bacşiş”.
– Căţelul de usturoi şi banii sunt păstraţi ca reliucve?
– Din tată în fiu.
– Ciudată familie!
– Fiecare casă cu tradiţia ei. Credeţi că pistoalele şi iataganele de prin muzee, mirosind încă a sânge, sunt mai respectabile decât căţelul de usturoi, bacşişul şi popa cu sintaxa?
– Şi în privinţa asta s-ar putea să ai oarecare dreptate…
– Vedeţi? Dar să coborâm aceste două trepte… Aşa. Acum suntem în „camera arabă”.
– Dar nu e în stil arab.
– N-are a face, domnule logician. Are însă „pereţii unşi cu diverse tincturi şi cosmeticuri, iar din ceas în ceas sunt măsuraţi cu compasul…
– Cine sunt măsuraţi?
– Pereţii.
– Şi pentru că pereţii sunt unşi cu cosmeticuri şi măsuraţi cu compasul, odaia se cheamă arabă?
– O puteţi boteza oricum. Numele n-are nici o însemnătate. Pe dumneavoastră vă cheamă Trebonius. Dar nimic nu s-ar schimba în fizionomia dumneavoastră dacă v-aţi numi Grigore ori Tănase. „Din camera arabă dai, printr-un coridor, într-o odaie joasă, lipită cu pământ. În mijlocul odăii e bătut un ţăruş şi de ţăruş este legată toată familia lui Stamate. Domnul Stamate e gras, de formă eliptoidă şi foarte unsuros. Din pricina nervozităţii mestecă într-una mastix brut pe care îl azvârle însalivat asupra unicului său copil Bufti, gras, blazat, în etate de patru ani, cu urechile nichelate şi cu avere personală, – în timp ce doamna Stamate, soţia sa tunsă şi legitimă, îl acompaniază făcând scări cromatice la piculină.”
Veţi recunoaşte, domnule profesor, că ţăruşul bătut în mijlocul odăiţei lipite cu pământ este mai evocativ decât sute de pagini de roman cu diviziuni şi subdiviziuni. Tatăl scuipă în capul fiului, iar soţia face scări cromatice la piculină! Şi toţi trei laolaltă constituie familia Stamate!
Tabloul e fără pereche.
Vorbind despre îndeletnicirile cotidiene ale celor trei, Urmuz ne spune că sunt „modeşti de felul lor, ies rar în lume”, iar că „distracţia lor de căpetenie este următoarea: dau drumul la robinetele de apă, şi când apa le-ajunge pân’ la gât, trag în văzduh focuri de revolver!”
Personajele sale sunt bizare, automate în aparenţă, dar pline de o sevă nouă înlăuntrul lor. Urmuz nu biciuieşte aparent moravurile, nici caracterele, ci firea şi cutele ei cele mai intime.
Cele şapte-opt „bucăţi” ale lui Urmuz nu aparţin nici unui gen literar.
Urmuz era un năzdrăvan.
El se lua la harţă cu natura şi crea alături de ea şi în pofida legilor ei.
Un pisc singuratic care sfida cerul şi întreba:
– Atât? Numai atât? De mii de ani, numai atât? Veşnic aceleaşi pârtii? Aceleaşi compasuri? Aceiaşi oameni? Aceleaşi bărbi?
(Notă: Versiuni ale unora dintre bucăţile dinainte se găsesc şi în volumul Cutia cu maimuţe. Schiţe, chipuri, amintiri, Editura Contemporană, Bucureşti, 1942.)