De la Marcus la Urmuz, prin paradox (I)

De fapt, titlul anterior este restrictiv, Solomon Marcus (1 martie 1925 – 17 martie 2016) era prea multi- şi trans-disciplinar, iar Urmuz se pretează la atât de numeroase abordări, că între cei doi se pot stabili multe alte punţi, iar în scrierile profesorului Marcus chiar se pot descoperi sugestii, uneori paşi expliciţi, pentru conturarea unor asemenea legături. Paradoxul, care mult l-a preocupat pe Profesor, este doar cea mai la îndemână. Sugestia a fost de altfel valorificată în cartea „Urmuz sau Despre paradox”, apărută în 2020 la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, de Lucian Costache, unul dintre cei mai profunzi urmuzologi ai momentului.

Este posibil ca ideea să-i fi venit dlui Lucian Costache nu direct din scrierile marcusiene, ci mediat, prin cuprinzătoarea prezentare a receptării lui Urmuz din cartea lui Constantin Cubleşan, „Urmuz în conştiinţa criticii”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, în care lui Solomon Marcus i se dedică o frumoasă pagină (147-148), citând patru paragrafe din „Paradoxul” (Editura Albatros, Bucureşti, 1984), binecunoscuta carte a Profesorului, anume „Individual – general; Alte dihotomii generate de paradox; Paradoxul obligaţiei şi al permisiunii; Replici din Alice în Ţara minunilor”. Urmuz este menţionat explicit numai în cel de-al doilea, şi acolo oarecum în treacăt, după dihotomia „plauzibil-absurd (literatura lui Urmuz este parcă anume construită pentru a ilustra această alunecare)”, dar întreg contextul i se poate aplica, începând cu tensiunea între individual şi general, cu nevoia literaturii de a solicita deopotrivă cele două emisfere cerebrale, chiar dacă specializate. Scrie Marcus: „Ţinând seamă însă de faptul că starea de sănătate psihosomatică rezultă tocmai din echilibrul acestor tendinţe antinomice, deci din menţinerea tensiunii dintre ele (în particular, menţinerea tensiunii dintre activităţile celor două emisfere cerebrale) şi dintre activitatea empirică (externă) şi cea reflexivă (internă), constatăm că starea de paradox antinomic corespunde stării normale, de sănătate, în timp ce ieşirea din paradox este în acelaşi timp intrarea în starea de boală. Literatura se constituie într-o activitate de reglare a echilibrului atât de necesar între termenii antinomiei.” Voi reveni la această idee.

De fapt, profesorul Marcus s-a referit în cărţile sale în mai multe locuri la Urmuz. Adaug două referinţe semnificative, ambele referitoare însă la acelaşi fenomen, acela de „alunecare” din logica obişnuită la o altă logică, de fapt, o altă paradigmă, aşa cum face adesea şi matematica, aşa cum îi este specific şi lui Urmuz. Citez din „Artă şi Ştiinţă” (Editura Eminescu, Bucureşti, 1986): „De nenumărate ori, [matematica] sfidează intuiţia comună de o manieră imprevizibilă şi ne impune o logică aparent ilogică (geometriile neeuclidiene, universurile nonstandard, curbele care umplu un pătrat, seriile care prin reordonare pot avea orice sumă dorim etc.). Dar oare nu se întâmplă ceva asemănător în artă, de la Salvador Dali până la Urmuz şi Nichita Stănescu?”

Alunecarea în altă logică poate fi uneori frauduloasă-păguboasă. În „Şocul matematicii” (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), într-o secţiune intitulată chiar „Să ne amintim de Urmuz”, Marcus vorbeşte despre „deraierea” produsă pe neaşteptate în „Pâlnia şi Stamate”, imediat după prima frază, dar care, „odată produsă, se propagă în lanţ”. „Numai că aceste incompatibilităţi semantice, aceste absurdităţi constituie la Urmuz rezultatul unui act deliberat” (…), „manipulat în scopuri literare”, nu ca la… candidaţii la admiterea la Facultatea de matematică, din 1984, de la care Marcus colecţionează „deraieri” similare, motivate însă de slaba pregătire. Paralela cu Urmuz este sugestivă, dar exterioară, doar o justificare în plus că urmuzismul acoperă o largă plajă de comportamente…

Gheorghe Păun

This entry was posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022. Bookmark the permalink.