Titlul anterior a constituit tema unui simpozion, „Centenarul Suprarealismului şi Urmuz”, organizat pe 22 noiembrie la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, la iniţiativa Editurii Biscara. Prilejul a fost împlinirea unui secol de la publicarea, în 1924, a primului manifest al suprarealismului, de către André Breton. Întâlnirea a fost anunţată la timpul potrivit în ziar. Sală plină, prieteni ai lui Urmuz, ai editurii, ai revistei „Curtea de la Argeş”. În program, pe lângă prezentarea a două apariţii recente, urmuziene, la editura amintită, „Zumru” (Urmuz, citit invers!), un volum de prozopoeme semnate de Angela Dina-Moţăţăianu, şi „Vise destinse”, antologia Concursului de proză scurtă POLARIS 2024, organizat de Editura Biscara, au existat şi două intervenţii, a profesorului-scriitor piteştean Lucian Costache, cunoscut eminescolog, renumit urmuzolog, şi a subsemnatului. Bine lovit de o răceală cu origini agri-culturale, am început prin a avertiza audienţa că nu voi vorbi nici despre suprarealism, nici despre Urmuz, ci despre „şi”-ul dintre ele…
N-am glumit deloc, asta voi face pe scurt şi în continuare, pentru că aici stă întreaga problemă, în măsura-modul în care cele două substantive sunt legate unul de altul de inocenta conjuncţie copulativă… La prima vedere, e o banalitate relaţia dintre suprarealism şi Urmuz. „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez şi independent”, stabileşte, concis şi autoritar, Călinescu, în „Istoria” sa, publicată în 1941. Urmuz fusese considerat înainte-mergătorul lor de suprarealiştii români încă de la finalul anilor 1920, familia şi prietenii certificând că acesta începuse să scrie încă din anii 1907-1908 – deci mult înaintea lui Breton şi înaintea mişcării Dada (revendicată de mulţi iniţiatori, mai ales francezi, printre ei situându-se şi românul Tristan Tzara, autor şi el al mai multor manifeste), ba chiar şi înaintea futurismului lui Marinetti, care a publicat primul (desigur!) manifest în 1909. Aşadar, asumat ca precursor de mai toate mişcările de avangardă/suprarealiste, de către avangardişti, dar, şi mai semnificativ, considerat astfel şi de criticii şi istoricii literari, cei care privesc fenomenele literare din afara lor.
Din păcate, în cărţile curente lucrurile se cam opresc aici, fără a se pune întrebarea „şi totuşi, cât de suprarealist este Urmuz?” El şi opera lui. Lucrurile se complică. Da, la prima citire, textele lui sunt paralogice, aduc aminte de „patafizica” lui Alfred Jarry, au o bună doză de absurd, de joc, de parodie, ba chiar şi de parodie a parodiei (L. Costache), dar nu sunt deloc înşiruiri de cuvinte alese ca în transă, în vis, scoase din pălărie, rezultatul unui dicteu automat, cum sugerau reţetele avangardiste. El a scris şi rescris ani în şir textele, „trudind” asupra lor. Opera sa, din puţine pagini, este perfect coerentă, un univers bine închegat (subliniază asta şi Nicolae Manolescu). Şi nu a dorit să le publice, dacă nu-l descoperea Arghezi, e posibil să fi rămas necunoscut – spre deosebire de zgomotoşii suprarealişti, de la care au rămas ca literatură veritabilă mai ales… manifestele, nu operele propriu-zise scrise după reţetele din manifeste (o spun mai mulţi cunoscători, inclusiv acad. Ion Pop, la finalul cărţii „Avangarda literară română”, citându-l pe Lucian Blaga). Manifeste care începeau totdeauna „revoluţionar”, inclusiv cu „daţi foc bibliotecilor, dărâmaţi muzeele!” A se compara cu sugestia lui Urmuz privind modul în care se poate ajunge la a simţi „fiorii literaturii viitorului” din finalul schiţei „Algazy şi Grummer”… Singura piesă suprarealistă a lui Urmuz este fabula „Cronicari”, dar, să nu uităm, aceasta este rezultatul unui joc, nu a fost deloc „trudită”.
Ce rămâne suprarealist la autorul nostru? Mai nimic. Un precursor, da, dar ironic şi la adresa literaturii tradiţionale, şi la adresa „mişcărilor” – vezi titlul „Caietului roşu” de la Biblioteca Academiei Române: „Schiţe şi nuvele… aproape futuriste…”
Câte ceva despre futurism (şi manifestele sale), data viitoare.
Gheorghe Păun