Tudor Arghezi

MEDALION: URMUZ

Bilete de papagal, I, nr. 16, 19 februarie 1928

(Reluare aici din Urmuz, Pagini bizare, Ediţie întocmită de Saşa Pană, Editura Minerva, Bucureşti, 1970)

L-a chemat Demetrescu-Buzău, era muzicant şi grefier la Curtea de Casaţie. Dintre marile terori inexplicabile care l-au prigonit până în ziua morţii, când o ultimă teroare i-a încovoiat un deget pe un trăgaci de revolver şi i-a comandat: trage! şi el a tras şi s-a isprăvit; groaza de a nu se auzi „la Casaţie” că scrie, şi că scrie şi altceva decât considerente şi sentinţe, l-a urmărit cu o tenacitate extravagantă.

Am fost de două ori naşul lui literar; întâi când l-am publicat prima dată. O revistă de oameni cu principii, în majoritate politici, membri de carnaval în consilii şi consilieri tehnici de ordin burlesc în societăţi industriale care au rezervat farsei politice împletită cu farsa literară, locuri, jetoane şi titluri, apărea pe atunci sub direcţiunea pribeagă a subsemnatului. Un nepot de şefi de partid se găsea în epoca de a se făta pe sineş, se suia pe unul şi pe altul ca să fie colaborat, inventa culcuşuri: cărţi şi reviste; aplicând în mai mare reţeta lichelelor mai mici, de a fi trecute prin mlaştinile hârtiei, pe spinări de bivoli puternici. Debarcate, dincolo de obscurităţi lichelele repetă regulat acelaşi act inofensiv, dar caracteristic: se caută adânc între fese sau în nas şi scot cu două degete, elegant, fiinţa procreată de insul lor: un vierme lung, melancolic şi moale, pe care ţi-l aruncă între coarne, ca un fir de fidea puturos. Publicat cu greutate şi silit, Urmuz a fost adoptat şi făcut proprietatea privată a celor ce refuzau să-l intercaleze în sumar.

A doua oară i-am fost naş… tot atunci. Ca să devie publicabil, un scriitor cu o stare civilă de Demetrescu­Buzău trebuie să capete călugăreşte un nume potrivit cu portul draperiei. Nu toată lumea se cheamă, de pildă, Pilat, după cum nu toate mâncările se numesc pilaf. Carnea de porc servită într-un local cu electricitate şi ascensor cată să capete nume şi prestigiu şi o rimă sufletească de ambianţă. Demetrescu a refuzat într-o zi de patru ori să se numească Urmuz şi de patru ori a acceptat: a cincea oară l-am vârât în cristelniţă frângându-i genunchii. Se temea ca nu cumva Casaţia să-l găsească mai repede în Urmuz decât în propriul lui nume, despicat din Dumitru. Este adevărat că Urmuz dorea tot atât de mult să fie publicat cât se şi înspăimânta de publicitate. În vreme ce ştia că se culege proza lui în tipografie, a trăit o săptămână atroce. Se scula în toiul nopţii şi trimitea o scrisoare foarte urgentă, ca să mai întrebe dacă virgula de după un că nu ar fi fost bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţe, dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e vorba de o eroare; îndemnându-mă când să o public şi când s-o distrug; când să o însoţesc de o notă elogioasă, când să-l înjur. A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte, pe care a trebuit să le restabilesc, redactările anterioare fiind cu certitudine mai bune.

După tipărirea primei lui bucăţi s-a simţit bine. Mi-a surâs, mi-a strâns mâinile tare şi umbla să mă sărute. Mi-a dat o cutie cu bomboane pe care am primit-o, şi a scos din butoniera lui o garoafă pe care a trecut-o, parfumată cu scorţişoară, în butoniera mea. În zilele care au determinat sinuciderea lui într-un boschet de la Şosea nu l-am mai văzut şi-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile şi purităţile care începeau să moară.

…Medalionul meu ia proporţiile unui tablou călare în mărime naturală şi încă n-am avut loc să-i spui cititorului o părere motivată despre individualitatea cu totul în afară de comunul individualităţilor literare a scriitorului Urmuz. Rămâne timp…

Îi voi spune cititorului însă altceva; că prietenul cel mai de aproape al lui Urmuz a fost domnul Ciprian, relevat opiniei publice de piesa cu imense succese, îmbucurătoare şi pentru scriitori şi pentru actori, Omul cu mârţoaga. Am fost invitat de gentileţea domnului Ciprian să asist la spectacol, cu intenţia probabilă de-a pune elogiul meu sigur lângă elogiul tuturor spectatorilor, pe o bucată de hârtie tipărită.

Am stat la spectacol şi m-am surprins turburat. M-am zvârcolit în mine, în vreme ce sala întreagă aplauda cu hohotul ei de râs. M-am strâns şi m-am desfăcut ca să alung o impresie, zece impresii, o sută de impresii. Eram în faţa unei crime: făcuse crima Ciprian sau comiteam crima eu? Într-o pauză, l-am văzut pe Urmuz, care murise, strecurându-se cu surâsul lui printre staluri, salutând cucoanele deranjate şi venind la urechea mea şi şoptind:

– Nu e de Ciprian!

De zece ori l-am alungat, de zece ori a fugit şi s-a întors prin întunericul sălii până la urechea mea.

Nu am acuzat niciodată pe nimeni: rolul de acuzator e trist în faţa unui tribunal. Am evitat pe d. Ciprian de teama să nu mă întrebe ce părere mi-am făcut de spectacol şi de ce nu am publicat-o. Ciprian se afla într-un moment dificil al carierii de autor aplaudat: avea nevoie de succese şi o turburătoare trebuinţă de bani. L-am lăsat în pace. Azi Ciprian se poate spune că s-a înavuţit. Omul cu mârţoaga i-a clădit un noroc. În ce mă priveşte, citând pe Urmuz în piesa lui Ciprian, nu mai pot risca să apar ca un întrerupător meschin al izbânzilor lui materiale. Pe de altă parte, d. Ciprian poate primi ceea ce aş numi rezultatul nepriceperilor mele literare cu seninătate. Căci, iarăşi, nici nu pot minţi. A tăcea în cazul acesta este a consimţi. Într-o unică materie nu e permis să minţi: a zămislirii, unde lucrează mâna sfântă de lumină, a necunoscutului. Chirică e al lui Urmuz, Mârţoaga e a lui Urmuz, totul pare al lui Urmuz, afară de aporturile taciturne, înnodate, compacte şi grele, de origină scandinavă, care strică piesa şi par ale domnului Ciprian.