Nu este prima dată când regretatul critic Aureliu Goci (5 iunie 1948 – 27 octombrie 2024) scrie despre Urmuz. La finalul anului trecut, doamna Gabriela Banu, soţia criticului, a redactat un volum, „Paznic la clasici”, apărut la Editura Hoffman din Caracal, în care două frumoase pagini, „marca A. Goci”, sunt dedicate concitadinului nostru, sub titlul „URMUZ – Precursor mondial al literaturii absurdului”. Reiau aceste pagini în întregime, pentru că multe idei ne sunt sugerate în ele.
Aşadar, scrie Aureliu Goci (pag. 165-167):
Revirimentul interesului pentru personalitatea, creaţia şi semnificaţia simbolică a lui Urmuz reevaluat ca un precursor al avangardei mondiale a avut un declic în urmă cu câţiva ani, de când la Curtea de Argeş apare revista de amplitudine culturală naţională cu aproximativ acelaşi nume. Este un fel de ironie a destinului că orăşelul, fosta capitală a Valahiei şi loc al Catedralei mitice a Meşterului Manole, să alăture un personaj destructiv, fondator al absurdismului mondial. Aşadar, şi la Curtea de Argeş nasc oameni mari, ca să parafrazăm o sintagmă celebră.
Trebuie subliniat că nu avangarda în revenirile sale istorice şi nici chiar discipolii întârziaţi ale unui anti-Maestru au generat acest nou uriaş interes pentru Urmuz, ci patriotismul local, născut din anvergura socială şi culturală a redefinirii localismului creator, masiv susţinut de academicianul Gheorghe Păun, „curtean” de vază de pe Argeş în sus.
De altfel, amplitudinea operei de câteva zeci de pagini a lui Urmuz a depăşit de mult perimetrul avangardei, devenind inventatorul mondial al literaturii absurdului.
Nu mai există un caz similar, în România, de receptare târzie şi reevaluare superlativă a unei opere şi a unui scriitor, decât, poate, cazul „Ţiganiadei” şi a lui Ion Budai Deleanu, care a fost descoperită şi publicată la aproape un secol de la elaborare.
Odată cu întârziata epopee – şi la fel se va întâmpla şi cu Urmuz – a apărut o nouă energie semnificantă şi un nou mit al modernităţii creative demitizante.
Faptul că se ştiu atât de puţine lucruri despre Urmuz, iar opera sa este atât de stranie şi miraculoasă predispune la comentariul liber şi la funcţionarea constructivă a imaginaţiei.
Fiecare text nu are mai mult de două trei pagini, dar există un efort constructiv real în spiritul deconstructiv care intervine asupra realităţii. De fapt, fiecare text al lui Urmuz este un (pseudo)roman care conţine o adiţiune de distincţii care ar trebui să coaguleze în portrete suprapuse cu nişte trucaje biografice nedisimulate şi dizarmonice.
Cred că în toate antiprozele, Urmuz se descrie pe sine, se portretizează cu furie distructivă şi deconstructivă (în sensul romanesc al termenului), sub o stare de stres pe care autorul o emite sub teroarea că ceva nu e în legătură cu corpul. Urmuz avea două obiecte de creaţie: condeiul, fireşte, dar şi oglinda, pe care le folosea succesiv. Toate prozele sunt autoportrete ale singurătăţii şi alienării, ale unei sociofobii puse în relaţie cu tulburările dismorfice. În celebrul său Medalion „Urmuz” din „Bilete de papagal” nr. 16, 19.II.1928, Tudor Arghezi afirmă că Urmuz „era prigonit de terori” şi „se înspăimânta de publicitate”.
Urmuz scria cu convingerea delirantă că suferă de sindromul urâţeniei, că este un eşec al proporţiilor naturale şi un produs al hidoşeniei pe care în cazuri rarisime o poate performa natura. De altfel, natura lipseşte cu totul din textele sale, în care nu există nicio minimă informaţie despre elementele şi combustia turbulentă a naturii.
Poeţii noştri avangardişti (Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gherasim Luca ş.a.) au fost mai întâi avangardişti la ei acasă, la Moineşti şi Târgu Ocna, ca abia mai apoi să dezlănţuie, de exemplu, Insurecţia de la Zürich.
Geneza (românească) a avangardei este un miraj, un miraj sub puterea căruia şi ceea ce se vede nu e adevărat.
Gheorghe Păun