DESPRE SCRIITORUL URMUZ
(Reluare din volumul Gânduri albe, Ediţie şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voivulescu, Studiul introductiv, note şi variante de Victor Crăciun, cu un Cuvânt înainte de Şerban Cioculescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986)
Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obişnuită. Creaţiilor lui Urmuz nu li se potriveşte decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariţie în literatura noastră a uimit pe toţi şi a zăpăcit pe cei mai mulţi. Obişnuiţi cu logica istoriei literare, ei nu puteau pricepe pe cineva care nu avea ascendent, nu se cobora din niciun părinte literar, nu aparţinea niciunei şcoli. Căci Urmuz purcedea de la sine însuşi – fără filiaţie. Ce tragedie mai cumplită decât să nu-ţi împlineşti destinul! Urmuz, care trebuia să fie un mare scriitor, a ajuns arhivar şi a trebuit să-şi pună capăt zilelor în plină maturitate, iar frânturile operei lui, împrăştiate în cele patru vânturi. Câteva file culese de reviste nu pot mărturisi nici pe departe de talentul celui pierdut fără urme.
Ca fenomen literar, proza lui Urmuz s-ar fi justificat într-o epocă de culminaţie literară, când firesc încep declinul şi corupţia… Dar aşa, la noi, în plină perioadă sămănătoristă, floarea asta trăsnie, orhideea asta neagră – într-un lan de grâu!…
Cu Urmuz am fost coleg de clasă aproape tot liceul. Pentru noi el era Mitică Buzău. Un băieţaş negricios şi slăbuţ, aşezat totdeauna în ultima bancă, dar plin de ciudăţenii, mai ales drăcos, drăcos până la geniu… Ironic şi zeflemist, de ascuţişul observaţiilor şi ironiilor lui nu scăpau adesea nici profesorii. Marea lui luptă era cu Panu, directorul liceului, care da goană în toţi elevii ceva mai originali. Noi, generaţia lui Mitică Buzău, am trăit adevărată iobăgie şcolară, şi o atitudine demnă îţi aducea plocon darea afară pe o lună, ca nimica… Şi puteţi s-o credeţi că Urmuz a mâncat destule eliminări.
Vraja lui asupra noastră, a câtorva care ne îndeletniceam şi cu literatura, a fost covârşitoare. Ascuţit la minte, şi copt înainte de vreme, Urmuz ne-a fost căpetenie, îndreptar. Fiul unui medic care se ocupa şi cu filosofia, Urmuz, încă de copil, era chinuit de problemele mari ale metafizicii… Nu era ocazie să nu discutăm despre suflet, despre lume, mai ales despre Dumnezeu. La el în casă, şi eram doar în cursul inferior, ne chema destul de des, ca să ne cânte din clasicii pe care-i adora, îndeosebi pe Beethoven. Urmuz a fost înainte de toate un strălucit muzician. Aşa a început, aşa a păşit el în împărăţia artelor. La 14-15 ani ni-l împărtăşea pe Beethoven, adâncindu-l, despicîndu-1 şi explicîndu-1. N-am să uit cum ne făcea sensibilă, ne colora şi ne concretiza bucata Clair de lune, cu imagini din lumea vizuală. El avea cu adevărat audiţia colorată. Urmuz a lăsat după el un interesant material de compoziţii muzicale, de o adâncă şi tulburătoare esenţă. Dar în acelaşi timp Urmuz şi picta. Admiraţia noastră copilărească nu avea margini în faţa picturilor lui Buzău. Dar curând s-a lăsat de pictură. Muzica însă l-a întovărăşit toată viaţa şi cred că a fost marea lui vocaţie. Prin a patra de liceu ni s-a descoperit şi scriitor… Urmuz a fost de la început un ironist, un zeflemist, însă folosind ca metodă bizarul, grotescul, neprevăzutul, absolutul. Gândul şi imaginea şedeau totdeauna într-un echilibru nestabil, rupt necontenit. Intenţia era înadins ascunsă sub ciudăţenii. Din tot se desprinde un umor amar, o batjocură tristă, o veselie de nebun… Sucul burlesc şi grotesc, condensat şi rece, contura schimonosituri fantastice, ca gangurile catedralelor medievale. Tâlcul nu-l scoteai decât dacă erai iniţiat. Dacă nu erai iniţiat, sau rămâneai stupefiat, sau te socoteai ultragiat de năzbâtiile ce-ţi citea şi te supărai pe el… În multe din acele încercări de acum 25 de ani Urmuz făcea artă adevărată, în înţelesul expresionist al cuvântului. Urmuz şi cu Ciprian, cei doi buni şi nedespărţiţi prieteni, au fost cei dintâi trăsniţi din România, pe vremea aceea. Dar năzdrăvăniile, năzbâtiile le puneau şi în practică. Sub preşedinţia lui Urmuz am înfiinţat Societatea „Cap de raţă”, botezată aşa după farsa ce am făcut-o directorului. Ne-am strecurat cu toţii într-o noapte în curtea locuinţei directorului şi am tăiat capetele la câteva raţe… Trupurile, bineînţeles, le-am lăsat acolo, dar am luat capetele ca pe nişte trofee şi le-am pus blazon şi insigne societăţii noastre. A doua zi a fost scandal şi vâlvă mare, dar ceea ce a derutat a fost tocmai ciudăţenia isprăvii: răufăcătorii nu luaseră decât capetele raţelor.
Multe năzbâtii am făcut cu Mitică Buzău, şi în şcoală, şi pe stradă… Nu le mai spun să nu dau pilde rele – deşi unele farse nu erau lipsite de inteligenţă – generaţiilor de acum. Iată, de exemplu, un mod de a face curte unei domnişoare, pe care îl inaugurase Buzău atunci… Aborda o tânără necunoscută, foarte politicos, şi cerea voie să o conducă acasă. Dar în tot timpul pe drum nu-i vorbea decât despre Platon, în chip foarte serios, dezvoltând cu patos şi înflăcărare teoriile platoniciene bietei fete, care probabil aştepta alte declaraţii. La poartă, Buzău îşi lua frumos bună seara, lăsând mai mult decât nedumerită pe tovarăşa de drum:
Altă năzdrăvănie a lui Buzău era aceea a interesului. Te apropiai zâmbitor şi curtenitor de un strein pe stradă şi îi cereai îngăduinţa să te lase să-i faci interesul. Interesul consta în a-l freca de două-trei ori pe ceafă cu braţul drept… Era un fel de distracţie, un semn de mare simpatie, şi streinul trebuia să se simtă onorat şi recunoscător, în timp ce tu te depărtai cu conştiinţa împăcată că ţi-ai împlinit datoria… Uneori ieşea un mic scandal din aplicarea interesului la vreun recalcitrant. Alteori streinul făcea haz împreună cu noi.
Dar lăuntrul sufletesc al omului era frământat de alte aspiraţii… Timid în fond, el nu le-a spus nimănui. Le-a destăinuit aci-colo în compoziţiile lui muzicale, şi mai rar în proza lui enigmatică. Cariera pe care nu şi-o alesese Urmuz, ci şi-o luase ca să aibă o situaţie, nu-i aduse nicio mulţumire. Dimpotrivă, l-a neurastenizat, l-a exasperat până la sinucidere. Urmuz a dus cu el în mormânt o taină mare şi un mare talent necunoscut. Tudor Arghezi, cel dintâi, a cutezat să-l înfăţişeze publicului în revista Cugetul românesc, preţuindu-l, spre marea surprindere a lui Urmuz, ca pe un talent real. Dar genul lui Urmuz nu e un gen burghez şi comod. Proza lui zgârie, înţeapă, loveşte raţiunea, bunul-simţ, logica, fiindcă ţinteşte, n-aş putea să zic nici mai sus, dar nici alături de ele, ci dincolo, străpungându-le. Voi încerca să citesc câteva din schiţele lui Urmuz, schiţe cu un umor altul decât al lui Twain sau al lui Jarry.
La Urmuz e un umor mai rece, mai abstract, cerebral, mai greu de sesizat şi de gustat.
(2 ianuarie 1932)
Fragment dintr-un interviu de N. Crevedia, inclus în volumul Gânduri albe, menţionat mai devreme
(…) Directorul Liceului „Lazăr” era pe atunci Vasile Păun, un om cu multe cunoştinţe, dar pe care le folosea în mod ciudat. Aşa, de pildă, la ora de română ne citea englezeşte şi din care noi nu pricepeam nimic, altă dată ne citea din Virgil, şi când era la note, ne da numai treiuri. Aveam, în schimb, la latină pe Georgian, profesor studios, bun pedagog, deşi prea mizantrop.
CU CIPRIAN ŞI URMUZ
Eram în liceu o clică de băieţi care citeam foarte mult, dar care făceam nişte năzdrăvănii rămase de pomină.
Aveam colegi pe Ciprian (care în catalog era trecut Constantinescu George), pe scriitorul care a murit Urmuz (Demetrescu-Buzău), pe pictorul Constantinescu Nicolae, care iscălea Cons., şi pe un alt băiat, Grigorescu, care trăieşte încă.
Socot că Urmuz şi Ciprian sunt cei dintâi trăsniţi din Europa. Pe timpul când nu se ivise încă nici expresionismul, ei făceau o literatură aşa de nouă, de surprinzătoare şi de ciudată că nu ştiai ce să crezi. Primele nuvele ale lui Urmuz erau extrem de scurte – 20-30 de rânduri – şi se caracterizau prin neaşteptatul situaţiei, prin incoerenţa stilului, prin frângerea dintr-o dată a gândului. Mi-aduc aminte de o bucată a lui care începea: „Era o frumoasă zi de toamnă şi peţitoarea nu venise încă”. Iar sfârşitul: „Aha, zise el în limba spaniolă, şi dispăru după o perdea.”
SOCIETATEA „CAP DE RAŢĂ”
Înfiinţasem o societate literară pe care o botezasem „Cap de raţă”; ca să consfinţim cu sânge numele ei, într-o noapte ne-am introdus în curtea directorului Păun şi am tăiat capetele tuturor raţelor. A fost, se înţelege, scandal mare.
Membrii societăţii, apoi, se dedau la fel de fel de năzdrăvănii. Aşa, un profesor de istorie, astăzi… universitar, ca să scape de lecţie, ne da să facem conferinţe. Ciprian şi Urmuz, ca să-l mistifice, inventau tot felul de fapte istorice. Odată, unul din ei a spus, pe un ton foarte serios, că Ştefan cel Mare avea obiceiul să se urce într-un hârdău, doi slujitori îl purtau aşa până la biserică şi, la înapoiere la palat, cerea să fie aruncat cu hârdău cu tot într-un coteţ. Elevul afirma că citise într-o cronică, iar profesorul nu ştia ce să creadă.
Ne întâlneam în aşa-zisele mustării, unde făceam monoame. Acolo, înconjuram masa într-un picior şi discutam cu lumea despre Platon. De astă dată, discutam serios, căci citeam foarte multă filosofie.
Totodată, datorită acestui cerc, am pătruns foarte devreme în tainele muzicii clasice. Urmuz, care era un muzician şi compozitor desăvârşit, ne cânta din Beethoven. Am urmat apoi cu el simfonicele lui Wachmann. Ca să putem lua parte la corcert, spărgeam geamurile de la Ateneu.
Urmuz ajunsese grefier la Curtea de Apel. Situaţia aceasta, poate, faptul că era timid, modest şi poet, la care se adăuga o boală incurabilă, l-au hotărât să-şi pună capăt zilelor, împuşcându-se la Şosea, într-o toamnă, acum opt ani. Literatura lui, o formă tragică, de ironie faţă de public şi o neizbutire a lui însuşi, a fost băgată în seamă întâi de Arghezi, care i-a publicat primele bucăţi în Cugetul românesc. Păcat însă că în vederea publicării, căutând să le refacă, Urmuz mai mult le-a stricat. (…)