Născut în ’02. Memorii, file de jurnal, evocări, Ediţia a doua, Editura Pandora, Bucureşti, 2021
Urmuz este invocat în multe alte locuri, dar mai jos sunt reluate numai consemnările mai consistente, relevante pentru viaţa lui Urmuz, pentru manuscrisele sale, atmosfera din jurul lui.
(Pag. 362, 363)
Transcriu aşa cum a fost consemnată ziua următoare (joi, 2 octombrie [1930]), când am făcut prima vizită la doamna Ionescu-Buzău, mama lui Urmuz: „Geo şi-a îmbrăcat cămaşă proaspătă. Plecare în plimbare prin oraş. Prânz la Marcu Goldenberg. După-amiază cu Geo la Edy. Pe seară hotărâm să ne ducem la mama lui Urmuz şi să solicităm autorizaţia de publicare în volum, în editura unu, a schiţelor lui Urmuz. Cu emoţie am intrat în odăiţa unde a locuit Urmuz şi de unde a plecat pe drumul fără întoarcere. Mamă-sa venea de la cimitir. S-a bucurat când a aflat că ne interesăm de fiul ei, dispărut cu 7 ani în urmă în chip tragic. Ne-a vorbit de dânsul, ne-a arătat din picturile ce făcea, a plâns. Voronca a plâns şi el. Simţeam o bară transversală peste coşul pieptului. I-am văzut fotografia, doamna Ionescu-Buzău ne-a oferit-o frontispiciu pentru volum. Cartea va trebui să apară curând, în noiembrie. Maică-sa va scrie fiicei de la Turnu Severin să-i trimită eventualele manuscrise ce le are şi ne va da autorizaţia solicitată. «Avea un stil neînţeles de toţi, ce rău îmi pare că nu l-aţi cunoscut… Ţinea la mine, deşi nu-mi vorbea niciodată despre ce lucrează. În ultimul timp mai mult citea. Îl citea pe Marinetti.»
Am plecat din strada Apolodor 7 pe ploaie şi împreună cu Edy şi Geo am făcut paşi în neştire. În faţă la Socec ne-am oprit şi Voronca mi-a spus cu glas solemn, parcă dădea un ordin: «Urmuz trebuie să apară în noiembrie».
Şi a apărut. Între timp am mai făcut şi alte vizite cu Bogza, şi singur, pentru a afla date biografice şi a cerceta lădoiul cu manuscrise.”
(Pag. 370, 371)
Duminică 31 august [1930]. (…)
Discutând şi rediscutând, am ajuns la sculptorul Mac Constantinescu, pe strada Nerva Traian. Când am păşit în curtea locuinţei sale, parcă am uitat că mă aflu în Bucureşti. Casă bătrânească, grădină bine întreţinută. Am venit la Mac să discutăm editarea operei lui Urmuz. Mac era văr cu Urmuz. Ne-a povestit felurite din viaţa acestuia. Urmuz a avut mai multe surori şi fraţi. Una din surori a murit tânără. Se pare că era o fiinţă interesantă, ca şi unul din fraţi (avocat, pare-mi-se). Avea multe manuscrise pe care le-a ars în preajma morţii. Urmuz l-a înmormântat conform cu indicaţiile primite, punându-i pe mormânt o grămadă de blocuri de piatră şi o placă de aramă cu un epitaf pe care şi-l pregătise din viaţă. Urmuz era rudă si cu Mihail Paşcanu,
autorul dramei Moartea Cleopatrei. Tot atunci am aflat că are şi compoziţii muzicale (simfonii, sonate) şi că a încercat să picteze. Ne-a dat adresa mamei sale, care locuia în strada Apolodor, nr. 13. Mac ne-a vorbit îndelung despre această femeie, care, deşi nu a înţeles pe fiul ei, îşi dădea seama că e o personalitate. Un punct nevralgic care exista: acolo locuieşte şi colonelul Vorvoreanu. Soţia sa e soră cu Urm uz. Când acesta trăia, ea nici nu vroia să ştie de el. Acum se pare că ar vrea să-l speculeze post-mortem şi se declară mare iubitoare întru apărarea memoriei neînţelesului ei frate. Va trebui deci s-o câştigăm pentru a obţine învoire să publicăm scrierile lui Urmuz.
Îmi propun să dau la începutul cărţii o fotografie a lui Urmuz din anii când a scris năstruşnicele schiţe, iar pe ultima pagină fotografia chioşcului de la şosea (Bufet) unde s-a sinucis la 23 noiembrie 1923, cu legenda „Sfârşitul”. O copertă albă, simplă, cu numele autorului repetat în caractere mari în loc de alt titlu. Aflăm că în ultimii ani ai vieţii, Dem. Demetrescu-Buzău a fost prim-grefier la Curtea de Casaţie, post echivalent cu preşedinte la o Curte de apel. În ultimele luni ale vieţii, îşi aminteşte mamă-sa, s-au ivit adesea discuţii având ca temă sinuciderea, adevărata Nirvană. Aceasta nu bănuia nimic, ci considera discuţia un joc dialectic. Într-o zi de septembrie (1923) a dispărut de acasă, provocând nelinişte familiei. După câteva zile s-a reîntors. Dar în noaptea de noiembrie a plecat fără să se mai reîntoarcă.
(Pag. 601, 602)
[Februarie 1935] (…) În sala Mozart, peste drum de Palatul Telefoanelor, un nou vernisaj al grupării Contimporanul. Printre alţii expun Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, Cornelia Bahic şi Daniel, Margareta Sterian. Sunt şi expozanţi (exponate) invitaţi din străinătate, printre care şi Giorgio de Chirico. Era lume foarte multă, aglomeraţia nu te lăsa să vezi tablourile. Concluzia: a reveni. Dacă n-am putut privi tablourile, am întâlnit în schimb cunoscuţi cu care am schimbat câteva fraze. Victor Brauner s-a instalat la nr. 2 în str. Sabinelor, la mansardă, în locuinţa socrilor. Ar vrea să ne întâlnim şi să discutăm anumite lucruri pe îndelete. Apoi, schimb de păreri cu Sandu Eliad, Marcel Iancu, Daniel, Sanda Movilă şi Aderca. Cu acesta, în privinţa compunerilor muzicale ale lui Urmuz. El e de părere să caut să obţin acele partituri, să le prezentăm lui Rogalski, care, dacă le va găsi meritorii, le va interpreta într-un concert. Mi-a mai pomenit de un prieten al lui Urmuz care cunoaşte multe din „anecdotele” urmuziene. Ar trebui notate în vederea publicării. Ar trebui… ar trebui… Dar cu prezenţa mea doar sporadică şi pe fugă în Bucureşti, cum să le rezolv? Mi-am planificat – fără vreun termen… – s-o vizitez pe doamna Ionescu-Buzău şi să-i solicit, cu împrumut, din partiturile rămase de la Urmuz. [Notă de subsol: „Ceea ce n-am făcut nici în acele zile, nici mai târziu. Apoi am aflat că partiturile, un vraf imens (jumătate de lădoi), le împrumutase familia unui bun prieten şi meloman, colonelul dr. Traian Popescu, dermatolog la Spitalul militar. Dar acesta a murit după câţiva ani (tumoră malignă la limbă), iar partiturile nu s-au mai găsit. Au fost furate? Au fost risipite? Au fost aruncate? Doamna Jeblescu, soră cu decedatul, nu ştie nimic de acele compoziţii.”]
Tot atunci voi cerceta şi biblioteca, ca să mă documentez asupra lecturilor favorite ale lui Urmuz, să aflu dacă a citit din scrierile unor Jarry, Cros, Kafka (acesta îi era contemporan şi în timpul vieţii publicase foarte puţin). (…)
(Pag. 608, 609)
21 aprilie [1935] (…) Întîlnind-1 pe Răcăciuni, mi-a oferit ultimele cărţi apărute în editura Cultura Naţională. Printre ele, Proces de Ion Biberi. Cartea, cu titlu kafkian, a căpătat premiul Techirghiol pe anul acesta. E un monolog interior, care durează acele câteva ore cât va dura şi procesul unui nevinovat adus în faţa juraţilor.
La librăria Alcalay mă întâlnesc cu Aderca. Ar fi, cică, în posesia a vreo zece bucăţi de Urmuz, transcrise din tradiţia orală a unor prieteni de boemă, în urmă cu două decenii. Le va publica în două numere din Vremea. I-am propus, dacă aceste bucăţi există (şi ele nu existau), să întocmim o ediţie completă, adică împreună cu cele publicate de mine în 1930. Interlocutorul meu s-a arătat de acord, sugerând şi o amplă prefaţă pe care ar scri-o, clişee după manuscrise, fotografii etc. Apoi mi-a recomandat cartea unui Urmuz al cehoslovacilor pe nume Franz Kafka. Cartea, care a apărut la N.R.F., se intitulează Le Proces. A sosit în timp ce vorbeam şi H. Bonciu, pe care nu-l cunoşteam personal. În cursul discuţiei, m-am arătat parţial de acord cu părerea unor critici, că scrisul noului sosit e înrudit cu al lui Urmuz. Bonciu a făcut o mutră dezolată şi, fără să ştie cu cine vorbeşte, m-a întrebat dacă-i adevărat că ar fi influenţat şi de Saşa Pană. Abia atunci Aderca mi-a revelat identitatea. Şi iar mă întorc la Urmuz şi adaug că, de-a lungul anilor, niciodată Aderca n-a mai amintit de acele schiţe care existau doar în imaginaţia lui năstruşnică şi pusă pe farse. De altfel, am avut în faţa mea zile de-a rândul lădoiul cu tot ce a scris Urmuz, el a fost verificat filă cu filă.
CÂTEVA SIMPLE PRECIZĂRI
Notă asupra ediţiei
Urmuz, Pagini bizare, Ediţie întocmită de Saşa Pană, Editura Minerva, Bucureşti, 1970
În 1930, ca să întocmesc întâia ediţie a operei lui Urmuz, doamna Eliza Ionescu-Buzău mi-a pus la dispoziţie spre cercetare manuscrisele regretatului ei fiu, dispărut în condiţii tragice, în urmă cu şapte ani. Acele manuscrise, în marea lor majoritate scrise pe file din caiete de şcoală, erau îndesate într-un lădoi de circa un metru cub! Emoţia mea a fost dublă: mă aflam în faţa hârtiilor peste care s-a plimbat mâna ignoratului premergător; dar de unde şi cum voi încropi banii necesari? Acolo, în ladă, aşteaptă o operă de câteva sute de pagini, iar eu aveam doar 15000 de lei puşi deoparte, din care 5000 erau destinaţi numărului curent al revistei unu. Dar, după ce am intrat în miezul lădoiului, am constatat că mă aflu în faţa doar a cunoscutelor şapte schiţe şi în plus numai una, inedită, Fuchsiada, de cea mai mare întindere. Dar fiecare din aceste schiţe erau corectate şi transcrise, şi din nou corectate şi retranscrise de opt, de zece şi unele de mai multe ori. Munca mea de multe zile a fost să descopăr versiunea ultimă la care s-a oprit autorul. A fost versiunea pe care am trimis-o tiparului (atunci) şi pe care o retrimit azi, după patru decenii. Ulterior am regăsit în arhiva mea fila pe atunci rătăcită, intitulată Puţină metafizică si astronomie, care, în forma completă, apare în această carte pentru întâia oară.
Mai erau în ladă două caiete groase cartonate, cuprinzând sute de maxime, cugetări clasate pe teme şi numerotate (Despre femei, Despre religie, Despre evrei, Despre muzică) şi alte categorii pe care nu mi le mai amintesc. La aceste caiete doamna Ionescu-Buzău ţinea foarte mult. Chiar le-a retras din ladă, luându-le în odaia dumisale. Aceste texte erau scrise – aş spune transcrise – aproape caligrafic, fără pic de ştersături sau corectări. Am copiat câteva din ele, amânând pentru altădată cercetarea lor amănunţită. N-am găsit printre manuscrise nici texte de teatru, nici vestita fabulă Cronicari. Ea circula oral de peste două decenii. Mi-a fost dictată de actorul Grigore Mărculescu – unul din prietenii-actori ai lui Urmuz – în cabina dumisale de la Teatrul Naţional, în pauza unui spectacol. M-a solicitat să mai revin pentru că mai ştie şi altele „de-ale lui Mitică”. Angrenajul muncii mele de medic militar (cu zilnice călătorii de inspecţie la unităţi dispersate în patru regiuni ale ţării), m-au silit să amân promisele (mie) vizite, şi în strada Apolodor 13, şi la Teatrul Naţional. Când mi-am reamintit de ele şi le-aş fi putut face, locatarii căutaţi erau de mult umbre.
Dar să mă reîntorc la lada cu manuscrise. Ajuns cu cercetarea la jumătatea ei, am dat peste alt fel de manuscrise: de compoziţii muzicale. Sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, aşa cum necesită aceste creaţii. Ele ocupau restul de jumătate al lăzii. Mai mult ca o curiozitate pentru cititorii unului, am fotografiat primele patru portative dintr-o compoziţie intitulată Sonata nr. 2. Clişeul a apărut în numărul pe noiembrie 1930 al revistei, număr consacrat lui Urmuz şi difuzat în aceeaşi lună cu cartea. Acele patru portative reprezintă tot ce a rămas din opera de componist a recunoscutului meloman care a fost Dem. Demetrescu-Buzău! Partiturile au fost împrumutate spre cercetare medicului colonel dr. Traian Popescu, un bun prieten al lui Urmuz şi, la rându-i, distins meloman şi compozitor ignorat. Acest admirabil om – pe care am avut bucuria să-l cunosc pe când era şef al serviciului dermatologic din Spitalul militar central – s-a dus şi el, după o năprasnică suferinţă, pe drumul fără întoarcere. Toate acestea le-am aflat după mulţi ani. Se mutase lângă morţii ei dragi şi doamna Ionescu-Buzău. Cercetările mele au fost zadarnice: nici urmă de partituri, nici urmă de manuscrise, nici urmă de ladă. Nimeni nu ştia nimic. Şi, totuşi, acel lădoi n-a fost un vis…
N-aş putea încheia aceste câteva însemnări fără să mulţumesc venerabilei doamne Eliza V. Vorvoreanu, soră a lui Urmuz, care, prin fotografiile şi cărţile poştale (corespondenţa) puse la dispoziţie, a contribuit la îmbogăţirea substanţială a acestei a doua ediţii, şi astfel omul şi opera unicului Urmuz să fie mai bine înţeleasă, mai mult iubită şi la justa-i valoare preţuită.
Cum a fost primită ediţia din 1930 se vede din capitolul în care am transcris cronicile literare iscate atunci. Cum va fi primită cea de faţă, vom vedea mâine.