În cele ce urmează, m-aş depărta puţin de cărţile Profesorului, apropiindu-mă mai mult de scrierile lui Urmuz, cu două propuneri, le-aş zice, de cercetare.
Prima şi cea mai la îndemână: de căutat paradoxuri în„schiţele şi nuvelele… aproape futuriste” (aşa se pare că dorea Urmuz să se intituleze un posibil volum al scrierilor sale, ne-o spune un „caiet roşu” cu manuscrise aflat la Biblioteca Academiei Române). Paradoxuri sau „aproape paradoxuri”, situaţii paradoxale, „deraieri” logice. Colecţia va fi bogată, depinzând şi de sensibilitatea „lupei” prin care se priveşte textul, pentru că fiecare bucată urmuziană conţine asemenea exemple, inclusiv „eseul” „Puţină metafizică şi astronomie”, mai puţin „epic” decât celelalte („este posibil ca ele [corpurile cereşti] să nu fi fost nici create, nici necreate”). La fel „epopeea” „Fuchsiada”(eroul muzician, după aventura erotică în Olimp, este întâmpinat de „slujitoarele plăcerii” din „acel cartier, puţin cam suspect”, cu „Satir murdar!”, pentru că „a căzut atât de sus” prin decizia Venerei de a-i refuza „iubirea şi arta”…), la fel toate textele, începând cu antologic-urmuziana „bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearşafuri ude” din „salonul somptuos” al apartamentului lui Stamate, invocată şi de Marcus în „Şocul matematicii”.Dar, aici, în dezacord (aparent) cu Marcus, aş „rezolva” paradoxul, fără teamă de a cădea într-o stare de boală (mai ales că nu avem un paradox-antinomie, ci doar o situaţie paradoxală, aparent absurdă şi atât): am mai spus-o şi în altă parte, nu cumva avem aici un mod ironic al lui Urmuz de a se raporta la frazele avântat-piromane ale avangardiştilor vremii, începând cu „Manifestul futurismului”, pus în circulaţie în 1909 de italianul Marinetti? Urmuz nu voia să ardă bibliotecile/cărţile, pentru a relua totul de la zero, el propunea un alt mod de a „trezi fiorii literaturii viitorului” – a se vedea finalul „schiţei” „Algazy şi Grummer”.
Multe paradoxuri pot fi găsite şi în viaţa lui Urmuz, dar nu merg aici pe această cale, ci revin la text, dar din alt unghi şi cu o propunere mult mai tehnică, nici nu ştiu bine cum trebuie abordată, e nevoie de un specialist pentru asta. Scrierile lui Urmuz (cele „bizare”, nu şi însemnările şi scrisorile) sunt sistematic punctate de „deraieri semantice”, de apariţia unor cuvinte şi a unor idei cu totul neaşteptate. Toate acestea ne amintesc faptul că, „din punct de vedere sintagmatic, limbajul se prezintă ca un proces stochastic de tipul aşa-numitelor procese Markov, în care probabilitatea de apariţie a unui element depinde de elementele apărute anterior”. Am citat din nou dintr-o carte vestită a lui Solomon Marcus, „Poetica matematică”, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. De aici, o propunere care este specifică Profesorului: studierea operei lui Urmuz cu mijloace stochastice, în particular, de tipul lanţurilor Markov (eventual cu ajutorul lanţurilor cu legături complete, introduse de românii Octav Onicescu şi Gheorghe Mihoc, în 1935, pentru a prinde şi dependenţe la distanţă). Faptul că la Urmuz niciodată nu ştii ce urmează intervine dramatic în stabilirea probabilităţii cuvântului următor, dar regularităţile limbii române rămân valabile. Cum se oglindesc aceste observaţii de suprafaţă în modele şi statistici (aici e o problemă cu faptul că opera lui Urmuz este atât de puţin întinsă) rămâne de văzut. Cum se compară scrierile lui Urmuz între ele, cum se compară „bizarele” cu scrierile neficţionale, ce alte „mărci”, parametri lingvistici, entropie etc. mai pot fi considerate? – unele dintre acestea pot fi utile şi ca intervenţii în „cazul Ciprian” (alegaţia lui Arghezi cum că piesa „Omul cu mârţoaga” – şi mai plauzibil, că şi „Capul de răţoi” – a lui George Ciprian ar fi scrisă de Urmuz).
Pe scurt, Urmuz ne dă încă mult de lucru – iar Profesorul Marcus ne sugerează multe instrumente de lucru. Doi clasici, două universuri, doi înainte-mergători!
P.S.: Un cititor prezumţios a ţinut să se înscrie în „legiunile lui Umberto Eco” (şi a reuşit, desigur, comentând sofistic un subiect inventat), amintindu-mi în acelaşi timp proverbul spaniol „câinii latră, deci suntem călare”. Morala e trist-urmuziană: omul vid, voluptatea molozului…
Gheorghe Păun