SPICUIRI DIN ADEVĂRATA VIAŢĂ A LUI URMUZ[1]
(scrise în urma articolului Urmuz – antiproză, semnat de Ov.S. Crohmălniceanu în Contemporanul din 13 ianuarie 1967, pagina 3)
(Reluare, inclusiv a notelor de subsol, din volumul Urmuz, Scjhiţe şi nuvele aproape… futuriste, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ion Pop. Cu un cuvânt de încheiere de Domenico Jacomo. Ediţia a II-a, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2017)
„Figură aproape legendară în literatura română dintre cele două războaie mondiale”. Astfel începe articolul Urmuz – antiproză, din Contemporanul de vineri, 13 ianuarie 1967.
Este un omagiu ce se aduce inimitabilului şi insolitului autor de proză românească, aşezându-l printre eroii legendelor ce trec dincolo de moarte.
Un omagiu adus de scriitorul şi distinsul critic Ov.S. Crohmălniceanu lui Urmuz, prin frumosul şi judiciosul articol sus-citat. Un omagiu pentru cel dispărut şi o mângâiere pentru mult prea puţinii supravieţuitori din familia lui.
Fiind singura, poate, dintre cei care au trăit aproape de el, soră bună – un an diferenţă de vârstă – prietenă şi confidentă, îmi permit – fără a distruge legenda – să aduc la lumină câteva adevăruri din viaţa, firea şi faptele lui Urmuz.
Urmuz, Demetru Demetrescu-Buzău, născut la Curtea de Argeş în 1883, 17 martie, era fiul doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, care, influenţat de felul de a se numi al ţăranilor – şi-n special al ruşilor – i-a schimbat numele de familie Ionescu în Dumitrescu (refăcut mai târziu în Demetrescu de către Urmuz), după numele de botez al tatălui, ceilalţi fraţi – împreună cu părinţii – păstrându-şi numele de Ionescu-Buzău.
Urmuz-Demetru, cum îi plăcea să fie numit; Mitică – în familie – a fost în copilărie şi adolescenţă de o rară voioşie: nu zglobiu, neastâmpărat trupeşte, ci voios spiritual. Îi plăcea şi-l făcea să râdă orice cuvânt ce avea o sonoritate particulară; numele de persoane ce îi evocau anumite firi, anumite caractere; preocupările meschine şi zadarnice ce împiedică pe om în realizarea scopurilor superioare în viaţă. Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase şi de băuturi aşa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu-l ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiţi de cultură, care, dându-şi aere de savanţi, scâlciau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretenţioase şi neînţelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deşi iubea pe om şi-l respecta – fiind extrem de politicos din fire – râdea totuşi de inconştienţa celor care trăiesc imitând pe alţii. Alcătuirea unor instituţii, comportarea unor funcţionari îi provocau râsul.
Urmuz-Mitică (Ciriviş din Capul de răţoi al lui Ciprian[2] era artist din fire: picta în orele de răgaz, cânta la pian fără să fi studiat muzica, în rotonda Ateneului admira reproducerile vechilor sculpturi greceşti (Venus de Millo era încântarea lui). Frecventa stăruitor concertele simfonice: parcă-şi strângea sufletul în pumni ascultând de sub loja din fundul sălii – ca să prindă mai bine ansamblul orchestrei – simfoniile şi concertele dirijate, pe vremuri, de Dinicu, sau sonatele executate cu măiestrie de distinsa pianistă Cella Delavrancea. Seara, strânşi în jurul pianului, ascultam tăcuţi şi reculeşi fugile lui Bach, sonatele lui Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert etc. cântate de mama, bună pianistă. Sub ocrotirea lui Flechtenmacher […], întemeietorul societăţii „Filarmonica”, transformată în Conservator, la 1866, studiase mama.
Urmuz o asculta concentrat ca într-o rugăciune, ca apoi să repete, la pian, pasaje întregi din autorii favoriţi. Beethoven, titanul, era slăbiciunea lui.
Lui Urmuz nu-i scăpa nicio expoziţie, niciun muzeu nevizitat: Grigorescu, Luchian, Aman, Andreescu erau încântarea lui. Îmi aduc aminte că într-o expoziţie ocazională se găsea Cuminţenia pământului a lui Brâncuşi. În repetate rânduri s-a dus s-o vadă, s-o studieze; îl minuna tot ce era nou şi desăvârşit în artă (şi-n ştiinţă), descoperiri, invenţii etc.
Dar muzica era pasiunea lui, idealul vieţii lui. Ar fi dorit să ajungă compozitor de muzică clasică… Şi, curios: mama, deşi pianistă desăvârşită, nu l-a încurajat. Pe tata, om de ştiinţă, nu-l preocupau avânturile artistice, deşi avea o minte luminată, înţeleaptă şi perspicace; arta, pentru el, nu era o carieră a viitorului.[3] Urmuz cânta la pian pe apucate, cu teama de a nu auzi paşii tatălui. „Ia cartea şi învaţă, n-oi fi vrând s-ajungi lăutar!” Din respect şi iubire, din admiraţie pentru cei care i-au dat viaţa, copilul li se supunea. Şi, astfel, îşi petrecea orele citind. În copilărie îl încântau aventurile, nu poliţiste, ci romanele cu subiecte ştiinţifico-fantastice (Jules Verne). Îl preocupau descrierile de călătorii, descoperirile geografice şi chiar chestiunile pur ştiinţifice: astronomia etc.[4] Suit pe acoperişul casei, cu globul constelaţiilor în mână, studia aşezarea stelelor pe firmament.
Dintre poeţi era în admiraţia lui Eminescu şi a poeţilor simbolişti francezi. Mai târziu, ascultând cursurile lui Titu Maiorescu, se îndrăgostise de Hegel, Kant, Schopenhauer, Nietzsche. Între fraţi şi surori, însă, râdea făcând fel de fel de şotii verbale. Râdeam împreună cu el, dar la apropierea unor paşi autoritari ne împrăştiam ca potârnichile, mulţumindu-ne să ne spunem între noi: „Lasă-l în pace, astea sunt de-ale lui Mitică, miticiene!”
Şi, încetul cu încetul, s-au născut 7 schiţe, pagini bizare. Fuchsiada a compus-o mai târziu. Din glumă, joc şi râs, în plină tinereţă şi sănătate, plin de avânt şi voie bună, perfect lucid; nu dintr-o pornire ce i-ar fi zdruncinat firea sau dintr-o deprimare sufletească au luat fiinţă paginile literare. Mi-l aduc aminte, în 1908, era judecător la Răchitele (Argeş) – fără voia lui. Sat ponosit, cu populaţie rară şi săracă, cu copii suferind de friguri palustre, necercetaţi de medici. Natura înconjurătoare, însă, era bogată în coline pline de verdeaţă şi de umbra pădurilor. Am petrecut o lună de vară alături de el. Atunci îşi compunea (sau poate erau începute din 1907) unele din paginile bizare. În plimbările noastre către apusul soarelui – punctul de la infinit, cum îl numea el – îmi debita felurite fraze, indicând pe unul sau pe altul dintre trecători:
– Ia uită-te la cel de colo, nici nu se poate ţine în poziţie verticală, pare că ar avea o îmbrăcăminte de şiţă.
Sau:
– Ăstuia i-ar sta mai bine dacă şi-ar prinde părul cu piepteni de baga şi ar purta o rochie făcută din macat.
Sau despre un funcţionar de la judecătorie:
– Decât să-şi piardă timpul mâzgălind la acte, mai bine ar servi de ventilator.
Mi-l aduc aminte, când făcea o plată, deseori exclama:
– Mare invenţie moneda! De ce nu am plăti alimentele cu un cap de răţoi şi îmbrăcămintea cu o mârţoagă?[5]
Când schiţele au fost scrise (1908 – 1909), îi râdeau ochii citindu-le şi câteodată izbucnea în râs. Era vesel. Fotografia ce trădează melancolie este din 1915, când viaţa lui era alta.
Din mărturisirile lui, îmi aduc aminte care au fost sursele de inspiraţie în alcătuirea puţinelor lui scrieri:
1) sonoritatea unor cuvinte; 2) numele proprii citite pe anumite firme (Algazy şi Grummer, Cotadi şi Dragomir); 3) curiozităţile unor oameni în legătură cu numele şi ocupaţiile lor (Fuchsiada – Fuchs a existat, era pianist; cânta, însoţind cu zgomotul lui pianistic filmele mute); 4) inconştienţa unor anumiţi oameni, care, împinşi de convenţiile sociale pe care nu le judecă, sunt târâţi pe căi capricioase în acţiunile lor, devenind astfel groteşti, iar faptele lor – absurde; 5) o sursă de inspiraţie a fost şi conversaţia fără legătură, lipsită de interes a multora dintre semenii noştri. Şi altele de felul acesta.[6] Eroii schiţelor lui Urmuz sunt reali, scoşi din viaţa tuturor timpurilor (inconştienţii, îngâmfaţii plini de sine, inculţii cu pretenţii de atotştiutori etc.): eroii lui Caragiale. Aceşti „eroi”, simbolizaţi, metamorfozaţi şi ironizaţi de Urmuz, prin firea lor ce trece dincolo de cadrele naturii, acţionează ca nişte umbre ce nu-şi dau seama încotro s-o apuce. Este logic, deci, e natural ca faptele lor alogice să fie povestite de Urmuz prin întrebuinţarea unor cuvinte nepotrivite, neasimilabile, nesociabile, ce, prin asociaţia lor, dau naştere unui umor inimitabil, umorul lui Urmuz.[7] Astfel s-au născut grotescul şi absurdul în schiţele lui. Făpturile groteşti, create de el, nu i-au chinuit niciodată gândurile. Au rămas acolo, în paginile lui bizare, ca să delecteze pe alţii… Aceste făpturi nu i-au populat capul, nici „nu şi-a tras un glonte în tâmplă ca să le dea drumul”. Nu poate fi vorba de nicio implicaţie gravă sau tragică, nici de blestem… nici de vreo agitaţie bezmetică în făurirea schiţelor lui Urmuz.
Alta a fost tragedia lui Urmuz.
Accentuez cele afirmate înainte: schiţele lui Urmuz au fost compuse în plină tinereţe şi voioşie, în deplină luciditate şi discernământ. Întăresc cele scrise prin câteva citate din Principii de estetică ale lui George Călinescu:
(1) Urmuz „om de o rară cultură, pricepător de muzică bună şi chiar compozitor”;
(2) scrierile Urmuz sunt „un joc estetic pe care-l profesează în glumă şcolarii”;
(3) Urmuz nu este un automatic, ci un simulator de automatism; fuge cu bună ştiinţă de asociaţiunile normale ale ideilor, ale noţiunilor, dovedind o permanentă luciditate.
Cu această puţină literatură (8 schiţe şi o fabulă), o terminase prin 1909-1910.
Accentuez: scopul, idealul vieţii lui nu era literatura. Astfel se explică „ciudăţenia absurdă a puţinelor lui compuneri”. Publicarea unor schiţe prin 1921-22[8] cred că a fost o întâmplare datorită unor prieteni sau poate îndemnului venit din partea maestrului Tudor Arghezi.[9]
Alta a fost tragedia lui Urmuz.
Terminând liceul prin 1903-1904, după cum era concepţia timpului, tatăl său – medic – îl înscrie la Medicină, ca să-i perpetueze cariera. Adolescentul se supune orbeşte. Îngrozindu-l disecţia cadavrelor, pierde anul.
Continuă însă să bată clapele pianului şi să compună muzică clasică. Tatăl nu se înduioşează: fiul trebuie să ajungă mare cărturar.
„Faci dreptul, acolo poţi studia serios… cartea, ştiinţa e totul în viaţa omului.” Şi Urmuz a ajuns, fără voia lui, fără plăcere, un biet judecător stagiar, deşi nu era omul care să se acomodeze „mâzgălirii” dosarelor sau acela care să facă dreptate şi – mai ales – să pedepsească pe semenii lui.
Mama rămase văduvă cu 7 copii; primul născut, Urmuz, pleacă în pribegie să-şi câştige pâinea: Răchitele (Argeş), Cazimcea (Dobrogea), Ghergani (Dâmboviţa). Când ne întâlneam – departe acum unul de altul – nu mai râdeam. Îl preocupa mutarea în centrul de lumină, cultură şi artă care era capitala ţării. Şi ajunge astfel (în 1915) la Bucureşti, mulţumindu-se cu slujba de grefier la Înalta Curte de Casaţie.
Urmuz – grefier!… două noţiuni ce nu se împacă. Scria, scria, copiind dosare. Noaptea, târziu, schiţa printre ele portative cu chei muzicale. Îşi dădea seama că şi-a ratat viaţa, şi aceasta datorită ascultării oarbe faţă de părinţi sau, poate, în parte, şi lipsei lui de voinţă, timidităţii lui, fricii de opinia publică.
Între slujba de grefier şi multe alte nevoi şi meschinării ale vieţii, elanul lui către muzică, dorinţa de a ajunge compozitor l-au îndemnat să ia lecţii de contrapunct – ca elev particular – la Conservator.
Era, poate, târziu: ochii lui verzi-căprui nu mai râdeau. Uitaseră de ghiduşii şi glume.
La zbuciumul neplăcerilor vieţii (poate neajunsurile în slujba de grefier sau, poate, chiar nemulţumiri în creaţia lui artistică-muzicală), s-a mai adăugat şi pierderea unora din fraţi, începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Începuse să-l chinuie absurditatea creaţiei omului: „Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă, închinată ştiinţei, binelui, frumosului, adevărului, omul însuşi devenind creatorul vieţii lui.”
Astfel au trecut ultimii ani ai vieţii lui Urmuz: între slujba de grefier, care îl amăra, şi preocupările lui muzicale. Compunea, scria sonate, încerca simfonii[10]. La alcătuirea unui cămin nu s-a gândit niciodată. Luptând, între măruntele nevoi ale vieţii (pe care le dispreţuia, dar nu le putea înlătura) şi elanul său creator, simţind că nu-şi poate ajunge idealul urmărit, s-a supus orbeşte unui destin vitreg, pe care nu l-a înfrânt decât printr-un glonţ de revolver, la 23 noiembrie 1923, prefăcându-se în „cenuşă de stele” – cea mai frumoasă închinare dedicată lui Urmuz de către Saşa Pană.[11]
Astfel s-a încheiat viaţa lui Urmuz. Facă-se ca legenda să-i păstreze numele, rămânând astfel printre nemuritori!
[1] Aceste „spicuiri”, publicate cu mici tăieturi în ediţia Paginilor bizare din 1970, au fost completate, urmând dactilograma originală, existentă în arhiva Saşa Pană (nota ed. [Ion Pop, n,m., Gh.P.]).
[2] Capul de răţoi este o dramatizare a unor momente din viaţa lui Urmuz, petrecute alături de Ciprian. Copacul-casă este născocirea, ideea lui Urmuz.
[3] D-rul Ionescu-Buzău a scris un tratat de medicină populară pentru elevii de la Seminarul central. A fost profesor de igienă la Liceul „Matei Basarab” (în 1889) şi de medicină populară, igienă şi ştiinţe medico-naturale la Seminarul central din Bucureşti din 1891 până în 1907, când a decedat.
[4] Din copilărie se gândea la: 1. Captarea undelor sonore (sunetul – preocuparea lui!). Să audă muzică din tot cuprinsul lumii (încă nu exista radio) şi din astre, dacă se poate. 2. Să călătorească, să cunoască toate popoarele cu obiceiurile lor, cu preocupările lor. 3. Să zboare: omul să aibă aripi, în 1908, prin octombrie, dacă îmi aduc bine aminte, Blériot a făcut demonstraţii de zbor, la Şosea, spre Chitila. Ce entuziasm, ce alergări pe jos… ca să-l cunoască, să-i cerceteze avionul. Dar Vlaicu!… Urmuz era un premergător (cu gândul) în toate activităţile omeneşti. Adaug aici: e natural să fie socotit premergător mişcării dadaiste, deoarece şi-a compus schiţele în 1908…]
[5] Prieten din copilărie (coleg la Liceul „Lazăr”) cu Ciprian, Urmuz a avut o mare înrâurire asupra creaţiei pieselor lui de teatru (Omul cu mârţoaga, Capul de răţoi), Ciprian, bun actor, talentat povestitor, în volumul I de Scrieri (1965), arată, cu mult umor, cum şi-a petrecut zilele de şcolar alături de Urmuz. Tot ce scrie adevărat este. Omul cu mârţoaga şi Capul de răţoi n-ar fi văzut lumina zilei şi succesul scenei dacă Ciprian n-ar fi cunoscut pe Urmuz. […]
[6] De aici, inspiraţia lui Eugen Ionescu care îşi mărturiseşte filiaţia din scrierile lui Urmuz (v. Les Lettres nouvelles, ian. – febr. 1965).
[7] Dacă teoria eredităţii stă în picioare, Urmuz trebuie să fi moştenit umorul de la bunicul lui după mamă, preotul Filip Paşcan, cărturar luminat, spiritual, fin ironist, în a cărui casă – când şi când – poate, a intrat şi Caragiale, prieten cu unul din fiii lui, inginerul Petre Paşcan. Preotul Filip a păstorit la Biserica Sf. Dumitru, de pe strada 30 Decembrie, în dosul clădirii Poştei centrale.
[8] Publicat în Cugetul românesc, nr. 2, martie 1922, p. 173, schiţa Pâlnia şi Stamate (roman în patru părţi), Ismall şi Turnavitu, februarie 1922.
[9] Nu sunt sigură de cele ce afirm: în vremea aceea, eram la Turnu Severin, unde conduceam un liceu de fete, înfiinţat de mine în anul 1919.
[10] Din nefericire, compoziţiile lui Urmuz nu s-au păstrat. Încredinţate unui prieten, dr. Traian Popescu (decedat), s-au risipit.
[11] Saşa Pană a fost primul care a strâns într-o carte scrierile lui Urmuz, dedicându-i, în acelaşi timp, un număr din revista unu (anul III, nr. 31, noiembrie 1930). Regret însă că în această revistă se exagerează tragismul vieţii lui Urmuz, punându-se în legătură cu alcătuirea schiţelor lui. Nu: din joc, râs, glumă… din exuberanţa vieţii lui pline de bucurii s-au născut schiţele lui Urmuz!