Se ştie că Urmuz a fost coleg de liceu, la „Gheorghe Lazăr”, în Bucureşti, cu alţi doi buzoieni care au ajuns nume solide ale literaturii române, Vasile Voiculescu şi George Ciprian, al doilea, actor (şi regizor) de meserie, dar cunoscut mai ales pentru piesele sale de teatru. Dintre acestea, „Omul cu mârţoaga” şi „Capul de răţoi” au avut şi mare succes de public, dar sunt importante, (nu numai) din punctul nostru de vedere, şi pentru că sunt inspirate din viaţa lui Urmuz, la vremea năzdrăvăniilor din tinereţe, cu începere din liceu. A scris G. Ciprian şi două volume memorialistice, „Cutia cu maimuţe”, apărută în 1942, şi „Măscărici şi mâzgălici” (aluzie la ipostazele sale de actor – măscărici şi de scriitor – mâzgălici), apărută în 1958. Majoritatea paginilor sunt pur autobiografice, dedicate pieselor în care a jucat, turneelor, colegilor de scenă, pieselor pe care le-a scris, cele două volume se şi suprapun în destul de multe pagini, dar, pe total, ele sunt una dintre principalele surse de informaţii în ceea ce-l priveşte pe Urmuz (desigur, nu trebuie să uităm ce au scris despre Urmuz sora sa, Eliza Vorvoreanu, Vasile Voiculescu şi alţii – Constantin Beldie, Arghezi etc.).
Mai ales trăsnăile grupului de „pahuci” liceeni, liderul lor de necontestat fiind Urmuz, inventiv până la cruzime uneori, jucându-şi rolul cu mare artă, sunt transformate de G. Ciprian în povestiri, cel mai adesea cu numele reale ale protagoniştilor, uneori cu mici alterări (Mirică apare în prima schiţă din „Cutia cu maimuţe”, intitulată „O raită prin târg”, dar istoria este reluată în bucata „În piaţa mare” din celălalt volum, cu personajul numit Ciriviş, cum era cunoscut Urmuz, la cererea sa, printre colegi – şi cum apare şi în piesa „Capul de răţoi”).
Schiţele referitoare la Urmuz ar trebui adunate şi publicate separat, într-un volum, punând alături şi referirile la el din memoriile altor scriitori, pentru a contura astfel un portret mai complet al personajului, începând cu înfăţişarea sa. („O faţă smeadă, un nas proeminent, doi ochi căprui, liniştiţi. Vorba îi era domoală şi atitudinea politicoasă. Nimic din neastâmpărul factice al adolescentului râzgâiat: un drac şi jumătate.”) În textele propriu-zise ale lui G. Ciprian, sunt reproduse mai ales giumbuşlucurile grupului, multe şi originale (vizita la mănăstire, cu „epigrama” lăsată în urmă, plimbarea cu trăsura şi întoarcerea repetată la dreapta până se revenea la locul de plecare, prezentarea unei sănii din apropierea circului ca fiind o fiinţă cu suflet, cumpărarea de cărbuni şi legume, a unei găini de pus în vârful bastonului, discuţii cu directorul liceului, cel căruia îi decapitaseră raţele, „scheme” de agăţat fete pe stradă şi încă altele), dar şi detalii mai serioase (activitatea „societăţii cultural-patriotice Vivat Dacia!”, subminată de Urmuz cu propunerea de a se plăti cotizaţia nu în bani, ci prin… mosorele cu aţă, eventual printr-un cap de răţoi), inclusiv despre primele texte trimise de Urmuz lui Ciprian, pentru a fi citite prietenilor.
Despre Urmuz-scriitorul, cele mai multe detalii le găsim, indirect, în piesa „Capul de răţoi”, din care sunt reluate mai multe pagini în „Măscărici şi mâzgălici”, unde replicile personajului Ciriviş reiau, se poate presupune, gânduri ale persoanei Ciriviş, contaminate desigur de aplecarea spre modernism a perioadei, inclusiv a lui Ciprian. Un singur exemplu: „Ciriviş (zâmbind): (…) Dorul de evadare din cătuşele logicii, setea de a face echilibristică pe muchea de cuţit care desparte întunericul de lumină, raţiunea de nebunie nu le-am găsit nicăieri. (…) Setea de-a cădea în gol şi de-a prinde iar pământul cu picioarele, acrobaţia asta minunată n-o cunoaştem decât noi. Noi patru.” Adică Ciriviş, Macferlan, Pentagon şi Bălălău… primul fiind şi cel dintâi…
Gheorghe Păun