Vreau să spun, „două referiri pe care nu le ştiam, dar care merită semnalate”. Sunt ceva mai vechi şi aparţin unor nume importante ale literaturii contemporane.
Prima datează din 1983, a apărut în revista „Steaua” nr. 8, este semnată de Nicolae Manolescu şi se intitulează „Hazardul şi necesitatea”. Textul a fost reluat în volumul „Julien Green şi strămătuşa mea”, al cincilea din seria Teme, publicat de Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984. Mi-a fost semnalat recent de Dumitru Augustin Doman, un precursor al urmuzianismului putem spune (de pildă, prin „Concetăţenii lui Urmuz”, 2007). Volumul lui N. Manolescu mai conţine un eseu de interes pentru noi, „Reflecţii despre avangardă”, care ar merita reluat în totalitate, dar aici trec la textul anunţat mai sus (de la paginile 59-63 ale cărţii). Este vorba despre Urmuz, Kafka şi Harms, trei avangardişti notorii, care nu s-au cunoscut, nu s-au citit unul pe altul, deşi au trăit cam în aceeaşi vreme, dar care au avut un fel „foarte apropiat de a scrie”. „Lecturile şi formaţia lor intelectuală se deosebesc radical şi totuşi refuz să cred că nimic altceva decât întâmplarea le-a călăuzit în acelaşi fel mâna. Dar, atunci, ne putem întreba, ce anume?”
Sunt prezentate pe scurt biografiile celor trei (Kafka: 1883-1924, Urmuz: 1883-1923, Harms: 1905-1941; un evreu ceh, argeşeanul nostru, un rus născut la Sankt Petersburg). Nu numai scurtimea vieţii îi aseamănă. Kafka, de pildă, a avut un tată autoritar, a urmat Dreptul, a fost un însingurat, ca şi Urmuz, „un burlac bun” (formularea lui Eugen Ionescu). Iar Harms a scris proză scurtă, „rămasă în manuscris şi ştiută doar familiei şi prietenilor care fac, se pare, mare haz şi mare caz de ea” – exact ca în cazul lui Urmuz, mai puţin faptul că el şi-a văzut două texte publicate de Arghezi. „Urmuz, ca şi Harms (ambele nume sunt pseudonime şi au cinci litere! – şi numele lui Kafka are cinci litere, adaugă Nicolae Manolescu într-o notă de subsol…) au fost afectaţi spre sfârşitul vieţii de un vid interior” – citat din prefaţa lui Dan Culcer la cartea lui Daniil Harms, „Un spectacol ratat”, Editura Junimea, 1981. Nu ştiu ce semnificaţie poate avea coincidenţa că numele lor au câte cinci litere, dar N. Manolescu ilustrează „hazardul” din titlu reluând descrierea câte unui personaj din scrierile celor trei: Odradek, Cotadi şi „roşcovanul” din „Caietul albastru” al lui Harms (surprinzător de similare primele două personaje, în stil, nu în detalii, ceva mai depărtat cel de al treilea care, de fapt,… nu prea există).
În orice caz, întrebarea cât a fost hazard şi cât necesitate în sincronizarea şi similaritatea scrierilor celor trei avangardişti rămâne nedezlegată. Conchide criticul: „În artă, hazardul e de obicei amăgitor: probabil că el nu e decât urma, mai vie sau mai palidă, a unei necesităţi care ne scapă.” Am rămas fix în punctul de plecare…
Consemnez în încheiere o a doua referire la Urmuz, în cartea Ioanei Pârvulescu „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” (Editura Humanitas, 2011), unde, la pagina 87 citim (de data aceasta, semnalarea vine de la Ioan Crăciun, editor câmpulungeano-bucureştean): „Avangarda literară românească nu-l ia pe Caragiale drept model şi uită de multe ori să-şi pună viaţa proprie în joc şi în jocuri.
Cel care o va face este Urmuz şi de aceea opera lui e mai mult tragică decât comică sau se află în acel spaţiu al nimănui în care tragicul şi comicul se confundă.” Este o remarcă adâncă aceasta, privind faptul că, subliniez, opera lui Urmuz e mai mult tragică decât comică – atenţie, Ioana Pârvulescu nu consideră fabula ne-fabulă „Cronicari” rezultatul unui joc de adolescenţi, aşa cum se pare că este cazul, şi încă insistă pe faptul, atestat de altfel, că Urmuz nu încearcă să-l amuze pe cititor, ci vrea ca el şi prietenii lui să se amuze pe seama cititorului, cum scria Mitică într-o scrisoare (către Domnişoara M.). Din păcate, I. Pârvulescu nu elaborează mai mult asupra acestui subiect fundamental după părerea mea pentru corecta receptare a lui Urmuz.
Gheorghe Păun