Au apărut de curând, cu numerele 23 şi 24 în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş”, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, cele două volume ale cărţii Urmuz sau Despre paradox, a profesorului-scriitor Lucian Costache, bine cunoscut cititorilor revistei pentru articolele sale despre Eminescu şi, în ultima vreme, despre Urmuz. Per total, aproape 900 de pagini. Spun în prefaţa cărţii că, după monografia criticului Nicolae Balotă, Urmuz, din 1970 (Editura Dacia, Cluj-Napoca), acesta este un al doilea moment de referinţă în istoria receptării şi valorificării lui Urmuz în literatura noastră.
Pentru că Urmuz este cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş (17 martie 1883; reamintesc şi că şi-a pus capăt zilelor pe 23 noiembrie 1923, în Bucureşti), pentru că „urmuzismul”, fie şi cu o definiţie grăbită, ne bântuie parcă mai abitir ca niciodată, reiau mai jos o parte din prefaţa amintită, spre a ni-l apropia şi apropria cât se poate pe trist-genialul „bade Demetrescu cratimă Buzău”, cum îl alintă epigramistul George Corbu într-o delicioasă şi plină de miez carte, şi aceasta apărută tot în Biblioteca Revistei, la numărul 22, Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă. De fapt, e un volum bilingv, româno-francez, cu versiunea franceză aparţinându-i unei alte statornice colaboratoare a revistei Curtea de la Argeş, profesorul-scriitor (iată, o combinaţie de mare clasă, de mare eficienţă culturală) Paula Romanescu. (O primă versiune a cărţii, doar în limba română, a apărut în 2013 la Editura Paideia, Bucureşti.) La cartea de epigrame voi reveni, pentru că merită atenţie, merită reluate măcar câteva exemple, mostre de ingeniozitate… corbigramistică…
Dacă „urmuz” înseamnă sau nu ceva, atunci când e scris cu iniţială mică, chiar nu ne interesează aici. De interes este că, scris cu majusculă, este numele celui „mai important dintre scriitorii noştri minori”… Am citit nu de mult formularea, e sonoră şi căutată, citabilă chiar, dar superficială.
Urmuz e, pur şi simplu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta”. A spus-o Eugen Ionescu (să ne reamintim şi despre el că a fost profesor de franceză la Seminarul Curtea de Argeş, timp de doi ani, înainte de a pleca în Franţa), revendicându-şi-l ca înaintaş. Şi l-au revendicat şi dadaiştii/suprarealiştii – aşadar, Urmuz este un important scriitor european, implicit, „din [toată] lumea asta”.
A publicat numai câteva zeci de pagini, dar paginile scrise despre el, puse împreună, pot alcătui un număr de volume tot de ordinul zecilor.
Maximum de conţinut în minimum de expresie (formulare cu „atingere” matematică a lui Dan Barbilian/Ion Barbu, referindu-se la Gauss). Nu ştiu pe altcineva căruia fraza să i se potrivească mai bine. În jargonul paragrafului – Urmuz e un punct de singularitate în literatura română.
Un clasic în formă, în atitudinea scriitoricească, în respectul faţă de text şi faţă de cititor, un reformator-revoltat-dezamăgit-înnoitor, „dinamitând” (citez termenul, e sugestiv, dar oximoronic când e asociat cu aparent timidul grefier) modul de a se scrie literatură. O cultură imensă, de la mitologie la muzică, de la ezoterism la literatură, de la religii la filosofie, o sensibilitate exacerbată combinată cu un simţ ludic salvator (până la un punct), o putere de sugestie-esenţializare ameţitoare. Parcurgeţi cartea profesorului Lucian Costache anunţată mai devreme şi veţi vedea la ce mă refer.
Gheorghe Păun