Scriitoare şi pictoriţă, s-a născut la 16 mai 1920 la Râmnicu Vâlcea, s-a căsătorit în 1945 cu Ştefan Baciu, au emigrat, din motive evident politice, în 1946. După Elveţia, Brazilia, SUA, cei doi s-au stabilit în Hawai, unde Mira Simian Baciu a murit la 2 iulie 1978. Ştefan Baciu (a murit în 1993, tot în Honolulu, unde timp de 25 de ani a publicat revista „Mele” – „poezie” în limba locală) a editat în memoria soţiei o broşură, „Urmuz l’anarchico” la Editura Il Libero Accordo, nedatată, cuprinzând două piese rare la bibliografia lui Urmuz: Mira Simian, „Urmuz il precursore” (text publicat în 1972) şi Ştefan Baciu, „Urmuz l’anarchico”. Între cele două texte, e reprodusă fabula „Cronicari” în română şi italiană. Prin amabilitatea unui prieten de la Biblioteca Academiei Române, am intrat de curând în posesia unei copii a conţinutului broşurii respective, drept care îl voi face părtaş şi pe cititor la bucuria mea.
Mai precis, voi relua aproximativ o pagină din fiecare dintre cele două texte, trecând peste multe informaţii mai generale privindu-l pe Urmuz şi opera sa, reţinând doar lucruri mai spectaculoase. De pildă, de la Mira Simian reiau interpretarea pe care ea o dă fabulei „Cronicari” – chiar dacă, se ştie acum, aceasta este rezultatul unui joc de adolescenţi, compunerea unei poezii pe rime date. Este, însă, cea mai cunoscută şi cea mai des invocată „scriere” a lui Urmuz, de o „adâncime” de care ne convinge şi Mira Simian. Citez, cu foarte mici omisiuni:
„Urmuz își începe poezia în liniște, ca și cum ar fi o poveste pentru copii; ne prezintă un grup de marionete prăfuite, reporterii. El alege aceste personaje tocmai pentru că ele sunt cele care trebuie să consemneze trecerea omului și acțiunile sale pe pământ și sunt niște marionete care poartă cu ele imaginea morții. Îmbrăcați în pantaloni turcești lungi și largi – şalvari – sunt conștienți cât de trecător este ceea ce fac și își doresc cu ardoare să iasă în lume în căutarea unor noi forme de exprimare. Viața lor de zi cu zi nu este acum decât o închisoare și, prin urmare, singura lor speranță este posibilitatea evadării. Ei îi cer un pașaport liderului lor, Rapaport. Este aproape o profeție a acestei epoci în care intelectualii orientali nu pot călători după bunul plac: Rapaport le refuză această trecere. Astfel, se poate spune că evaziunea planificată a jurnaliștilor a eșuat chiar de la începutul poveștii.
Rapaport are alte lucruri de făcut: joacă biliard și e pe cale să realizeze un carambol. Aici povestea lui Urmuz capătă o dimensiune fatalistă: viața cronicarilor, adică a oamenilor, este în mâinile șefului, existența lor este un pur joc de noroc.
Tonul logic și simplu al poemului, în acest moment, se schimbă. Suntem pe cale să intrăm într-o lume absurdă și alienată. Un al doilea grup de marionete, filosofii, apare, nestăpâniți în nebunia lor. Dacă cronicarii sunt simbolul istoriei, acești filosofi-marionetă sunt simbolul morții ideilor. În acest moment, autorul unește două cuvinte intenționat diferite, pentru a submina textul. Numele lui Aristotel (Logica) este asociat cu ostropelul (un aliment comun, o imagine a vieții de zi cu zi), pentru a indica faptul că logica a dispărut definitiv din viața de zi cu zi.
Rapaport, enervat de tulburare, începe să țipe. În acest moment el numește o altă marionetă, Galileo (filosoful care a descoperit pendulul și mișcarea stelelor), care este simbolul Timpului. Aristotel este doar numit, în timp ce Galileo este descris în detaliu. Ca și reporterii, care poartă pantaloni vechi, a încercat în zadar să-și pună o pereche de cizme ponosite. Mișcarea mecanică a lui Galileo ne dă senzația că este o marionetă, ne face să simțim că timpul s-a oprit în loc. Ne aflăm acum în mijlocul profeției lui Urmuz, care prezice viitoarele curente literare. Suntem martorii unui spectacol de circ. Galileo, înfășurat într-o redingotă prăfuită, cu dibăcia unui magician, asemenea unui clovn (figura clovnului a avut o mare influență asupra teatrului absurdului), obține o nouă sinteză din mantia sa; o nouă formă de exprimare. Eugen Ionescu, fondatorul teatrului absurd, își plasează opera la punctul de întâlnire a două literaturi, franceză și românească. Evident, Urmuz prevede o astfel de fuziune cu treizeci de ani înainte. Ideea de reînnoire este clarificată în versul următor.
Vorbind despre Sarafof (revoluționar bulgar) și despre cartof, autorul continuă să alăture termeni diferiți, ducând încă o dată gândul spre o tonalitate absurdă.
Sarafof trebuie să mănânce cartofi. Semnificația acestor versuri este complexă. Asemenea lui Ionescu, Beckett și Adamov, sau mai degrabă, înaintea lor, Urmuz este convins că vom ajunge să descoperim rădăcina oricărei reînnoiri în banalitate. În acest sens, cartoful simbolizează conformismul. Așa cum va face Ionescu în teatrul său (în care Jacques acceptă să repete refrenul dorit de tatăl său – care menționează cartofii – atunci când nu-și mai suportă familia; și în care doamna Smith menționează cartoful pentru a indica plictiseala conformismului cotidian), Urmuz luptă împotriva conformismului. Dar mai ales ultimele cuvinte ale lui Rapaport, ordinul său care este aproape un testament, sunt cele care anunță tehnicile viitoare; obiectul va fi protagonistul. Urmuz încheie povestea cu o morală. El reduce aceste marionete, cronicari, filosofi, revoluționari, la un simbol: pelicanul, o pasăre stupidă și pretențioasă.
Ca întotdeauna în opera lui Urmuz, și aici umanitatea se degradează: autorul găsește în lumea păsărilor adevăratul echivalent al morții sufletelor. Aici, semnele premonitorii sunt reducerea limbajului la sunet pur, anularea gândirii, vidul spiritual absolut. În același timp, observăm că simbolul pelicanului poate fi înlocuit și cu oricare dintre sinonimele sale. Moralitate crudă, indicator al golului total al condiției umane, o condiție împotriva căreia trebuie să reacționăm.”
Impresionante rânduri – remarcabil concitadinul nostru!…