O carte cu totul remarcabilă, cu titlul cuprins între ghilimelele dinainte, semnată de un senior al literaturii române, Cornel Ungureanu, apărută în 2023 la Editura Academiei. Aproape 700 de pagini, dar asteriscul de pe copertă anunţă că e abia primul volum – iar caseta tehnică vine şi confirmă. O abordare programatic inedită, chiar dacă, suntem avertizaţi încă din primul rând al „Argumentului”, „O geografie literară a României” nu înseamnă, „O abandonare a criteriilor care au stat până acum la realizarea Istoriilor literare fundamentale”. „Departe de noi acest gând”, scrie ceva mai jos, ci, mai degrabă, este vorba despre fixarea unei istorii alternative a literaturii, „În care să citim cu folos aşezarea spaţială a temelor, obsesiilor, proiectelor”. „Fiindcă, înainte de a fi bune sau rele, paradisiace sau infernale, aceste spaţii ale culturii trebuie cartografiate.”
Am alăturat citate de la paginile 5 şi 6, dar nu intru mai în adâncimea demersurilor autorului, cartea trebuie citită – e încă un exemplu de carte de critică-istorie literară (mă rog, şi geografie…) care poate fi parcursă ca o carte de literatură propriu-zisă. Erudită, profesionistă, dar scrisă alert, cu relaxată fermitate, cu multe citate relevante, începând cu „teoreticieni ai regionalismului”, de la contele Kayserling la „eminentul comparatism Nicolae Balotă” (pag. 14). Am adus vorba despre Nicolae Balotă, autorul „bibliei” urmuzologiei, monografia din 1970, pentru a mă apropia de intenţia de aici, ghicită deja din titlu: căutarea lui Urmuz şi a celor apropiaţi lui pe harta literară consemnată în carte. Trebuie însă precizate mai întâi „coordonatele”, capitolele mari ale lucrării: Partea I. Muntenia şi deschiderea spre sud (Bucureştii, Târgovişte, Caragiale, Isarlâkul, Geografiile sacre, Oltenia arhetipală – printre altele), Partea a II-a. Moldova şi „sentimentul abisal al culturii” (clasicii, Eminescu inclusiv, Târgu Neamţ, Huşii lui Theodor Codreanu, Focşanii, literatura Bucovinei etc.), Partea a III-a. Basarabia şi deschiderile spre răsărit (de la Ion Druţă, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija la Aura Christi, pe itinerarul Chişinău – Bucureşti). Lipseşte, aşadar, Transilvania, lăsată desigur pentru volumul al doilea.
Urmuz este plasat, firesc, în „Arhipelagul Caragiale”, sub titlul „Urmuz – altă corectare a naturii umane”. „Urmuz ţine cumpăna dintre membrii dinastiei Caragiale şi autorii care vor transforma literatura secolului XX. Dacă Jacques Costin, Jonathan X Uranus, Grigore Cugler-Apunake nu sunt reţinuţi ca vedete ale literaturii, dacă dadaiştii, suprarealiştii îl vor accepta cu dificultate între înaintaşii lor, merită a fi subliniată devoţiunea lui Eugen Ionescu şi a lui Geo Bogza.” (pag. 97) Urmează citate pline de miez din Eugen Ionescu, Ovid S. Crohmălniceanu, Vasile Voiculescu, Nicolae Manolescu. Conchide C. Ungureanu (pag. 98): „Deconstrucţia sugerată de Ion Luca şi de Mateiu îşi găseşte în Urmuz un spirit radical, redefinit nu de alianţele sale adolescentine, Ciprian şi Voiculescu (a cărui Gimnastică sentimentală relua unele sugestii de demult), ci de Eugen Ionescu.” La rându-i, Eugen Ionescu îi urmează lui Urmuz la paginile următoare (100-106).
Printre „dadaiştii care l-au acceptat pe Urmuz cu dificultate”, îl ştim din alte locuri pe Tristan Tzara, care l-a împiedicat pe Eugen Ionescu, prin anii 1950-60, să-l publice pe Urmuz tradus în franţuzeşte. Aici, Tristan Tzara apare asociat Moldovei, ca născut fiind la Moineşti, dar cu „cariera” de revoluţionar suprarealist construită la Zürich (unde se pare că l-a întâlnit şi pe Lenin) şi Paris. Aflăm din carte că „În noiembrie 1946 este întâmpinat la Bucureşti ca o adevărată vedetă a revoluţiei mondiale (…),” ca „un exponent al Partidului Comunist Francez sau al Internaţionalei comuniste în ofensivă.” (pag. 462). În context, s-a mai minimalizat o dată influenţa lui Urmuz asupra dadaismului: „Nicio mirare. Şi Revoluţia Franceză şi Revoluţia Bolşevică au avut înaintaţi, pregătitori, pionieri.” (pag. 463).
O geografie din care aflăm şi multe lucruri despre istoria literaturii…
Gheorghe Păun