Este vorba despre o „revistă întemeiată la Bucureşti, în mai 2013, de un grup de intelectuali în frunte cu prof. univ. dr. acad. Ion Pop”, şi apare sub egida Muzeului Naţional al Literaturii Române, în coordonarea directorului acestui eficient muzeu, Ioan Cristescu. Numărul 22, din anul 12, 2024, este dedicat lui Urmuz, la 140 de ani de la naştere şi 100 de la moarte, dublu eveniment celebrat în 2023, când multe acţiuni s-au desfăşurat la Curtea de Argeş, oraşul natal al „înainte-mergătorului” avangardelor literare ale secolului XX. Cu un aspect grafic „de colecţie” (coperta aparţine cunoscutului sculptor-pictor-grafician acad. Mircia Dumitrescu), caietul este „greu” şi în conţinut, incluzând 13 articole, unele mai consistente decât altele, semnate de „urmuzologi” cunoscuţi (în ordinea din sumar): Ion Pop, Cosmin Pană, Dan Gulea, Mădălina Lascu, Emilia David, Petre Răileanu, Simona Popescu, Giovanni Rotiroti, Paul Cernat, Isabel Vintilă, Iuliana Miu, Florin Balotescu, George Corbu Jr.
Cinci dintre texte sunt reluate din „Lucrările Simpozionului Internaţional Urmuz 140-100, Curtea de Argeş, 17-19 martie 2023”, Editura Tiparg, Piteşti, cu doar doi dintre autori, Florin Balotescu şi George Corbu Jr., menţionând acest lucru, Giovanni Rotiroti având acum un text modificat în multe locuri, iar Ion Pop şi Emilia David reproducând textele „la literă”, fără nicio referire privind locul primei publicări.
Aş îndrepta atenţia cititorului ziarului spre trei dintre articolele cu deosebire dense în informaţii biobibliografice care pot interesa nu numai pe literaţii propriu-zişi: Dan Gulea, „Epura Urmuz. Preliminarii pentru o ipotetică ediţie”; Mădălina Lascu, „Spaţii urmuziene”; Paul Cernat, „Urmuz în muzică şi în artele vizuale”.
Reiau un paragraf, cu referinţele adiacente, din primul articol, referitor la opoziţia lui Tristan Tzara la promovarea lui Urmuz în Franţa, fapt consemnat de Eugen Ionescu de mai multă vreme („România literară”, nr. 49, 4 decembrie 1969); citez din articolul „Epura Urmuz…”, pagina 39: „Faptul că Tzara s-ar fi opus la difuzarea lui Urmuz în spaţiul de limbă franceză este reduplicat în mai multe contexte; «ca să nu-şi piardă prioritatea absolută în mişcările de avangardă», spune Monica Lovinescu în 1971. [Unde scurte. Jurnal indirect, Editura Humanitas, 1990, p. 470] Ştefan Baciu, poetul şi editorul exilat la Honolulu, îl defineşte pe Urmuz drept un autor a «aproximativ o duzină de texte», plasate între proză, calambur, «pictură în cuvinte» (trimitere evidentă la pictopoezia lui Victor Brauner şi Ilarie Voronca), pamflet şi povestire fantastică. Dar, în ciuda entuziasmului lui Jean Paulhan şi al lui Raymond Queneau pentru traducerea lui Urmuz realizată de Ionesco în 1949-1950, «forţele oculte» puse în operă de Tristan Tzara şi de aliaţii săi au împiedicat publicarea paginilor bizare.” [Ştefan Baciu, Urmuz, Ediciones Tierra Y Libertad, Mexico, D.F., 1977, p. 12] Mai citisem despre această întâmplare nefericită, dar e prima dată când găsesc referinţe precise-explicite.
În „Spaţii urmuziene” este vorba mai ales despre casele din Bucureşti ale familiei doctorului Ionescu-Buzău, cele din str. Apolodor nr. 7 şi str. Antim nr. 8, autoarea neinteresându-se şi de casa natală, cea din str. Negru Vodă din Curtea de Argeş (detalii se pot găsi în revista „Curtea de la Argeş” din martie 2021, reluate în volumul Gh. Păun, „Anul Urmuz 2023”, Editura Biscara, Bucureşti, 2023, precum şi în volumul Ducu Gheorghiescu, „Pe urmele lui Urmuz. Incursiuni biografice”, Editura Nouă, Bucureşti, 2023).
Cu această revistă, bibliografia urmuzologiei a crescut semnificativ – iar în acest moment sunt în derulare două programe de doctorat dedicate celebrului nostru concitadin, cu toate şansele deci de a mai avea noutăţi în domeniu.