Eficientul şi neobositul iubitor al cărţii, editor mulţi ani, spre bucuria autorilor cărora le-a intermediat calea spre cititori – şi eu îi sunt îndatorat – iubitorul de cultură în general, filocâmpulungean de cursă lungă, Ioan Crăciun, îmi semnalează, a multa oară, încă o scriere despre Urmuz, de data aceasta semnată de Gheorghe Tomozei. Acesta (n. 29 aprilie 1936 – d. 31 martie 1997) a fost redactor-şef al revistei „Argeş” între 1969-1973. În volumul de însemnări „Plantaţia de fluturi”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, îi dedică o pagină şi jumătate (133, 134) celui „numit în nemurire Urmuz, după voia naşului său literar, Tudor Arghezi”. „Însemnarea”, datată „1 aprilie 83” (deci la centenarul naşterii lui Urmuz) şi intitulată „Amintiri despre Urmuz”, merită reluată în totalitate, voi omite însă aici o parte dintre rânduri.
Începe astfel poetul: „Am fost – în chip bizar – întâiul editor de după război (nu voi preciza care) al «Paginilor bizare» urmuziene. Adică, enervat că editurile n-au spaţiu spre a tipări opera omnia a lui Urmuz, compusă din circa 40 de pagini, am publicat-o în cuprinsul revistei «Argeş» care apărea în Piteşti între 1969-1973 (s-ar zice că mai apare şi azi) şi am avut bucuria de a-l propune cititorului pe cel ce s-a numit la naştere…” – precizările care urmează nu sunt foarte exacte, fapt fără importanţă, reiau:
„S-a născut acum un veac. S-a dat singur morţii la 23 noiembrie 1923 într-un boschet dintre şoselele Kiseleff şi Jianu, după cum citim într-un aproape hazliu proces-verbal de constatare compus de «sergentul de oraş cu seria 738» şi de «comisarul de poliţie şeful circ. 3 perif. Bucureşti» ce se numea (nu e de crezut, dar e absolut real) N. Dezideratu!
Dacă opera e atât de puţină ca număr de pagini, câte alte file ar putea cuprinde viaţa lui Urmuz? Câteva. Mort la (pe atunci) «perif.» Bucureştilor, Urmuz n-are nimic comun cu periferia literaturii române. Ba, un alt român isteţ, numit la naştere Ionescu Eugen şi devenit după un proces de europenizare ce l-a dus până sub… tricornul Academiei Franceze, Eugén Ionesco, a luat cu sine în boccea şi mica zestre a paginilor lui Urmuz din care a extras, ca dintr-o nucă semănând cu un craniu, chiar miezul ei fosforescent. Îi mulţumim pentru faptul că l-a tradus în franţuzeşte pe Urmuz, care Urmuz ar putea fi la rându-i fericit (el, cel mai trist dintre scriitorii care s-au rostit pe româneşte!) că opera lui a influenţat peste întreaga, în latura ei viabilă, literatură numită (absurd) a absurdului.
Dar asta e o altă poveste…
Parodie a literaturii, a literaturilor, sau mai corect a scriiturilor, cum se zice azi cu o vorbă îndeajuns de nedumeritoare, opera lui Urmuz e un strălucit «recurs la metodă», ea damnează stiluri şi ipostaze fanate şi anunţă un chip nou de a gândi realitatea.”
Paragraful următor reia, sub anunţul „Iată o «sinucidere» urmuziană”, finalul de la «Plecarea în străinătate», inclusiv „epigrama” („în manieră absurdă” ar zice George Corbu, autorul de „corbigrame urmuziene”): „Închei aceste rânduleţe cu o «concluziune şi morală» gândită, şi încă în stihuri, de acelaşi – unic – Urmuz: «De vreţi cu toţi în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi/ Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligaţi».”
Delicioase rânduri.
Închei şi eu cu menţiunea că mare parte a bibliotecii lui Gheorghe Tomozei, incluzând toate cărţile scrise de el, a fost donată şi se află în Biblioteca „Luca Paul” din Domneşti.
Gheorghe Păun