Am pus trei puncte, aşa, de dragul… suspensiei, pentru că subiectul este puţin tratat, mai deloc lămurit documentar, dar poate duce la concluzii spectaculoase. Cel care dezbate mai pe îndelete ipoteza, propunând din această direcţie, pe de o parte, chei pentru înţelegerea operei lui Urmuz şi, pe de altă parte, argumente pentru trecerea piesei de teatru Capul de răţoi din bibliografia lui George Ciprian în cea a concitadinului nostru – ceea ce, vă daţi seama, ar schimba complet imaginea de scriitor a lui Urmuz! – este Radu Cernătescu. Mă bazez mai ales pe capitolul „Noi argumente pentru redeschiderea «cazului Urmuz»” din volumul R. Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.
Capitolul se deschide abrupt (pag. 220) cu „O fotografie incertă a lui Urmuz, cu şorţ de Mare Ofiţer (?!) în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat (colecţia autorului)” – am reluat complet explicaţiile de sub fotografie, inclusiv paranteza cu semnele de întrebare-mirare, care nu ştiu ce vor să sugereze – şi se încheie cu un paragraf (pag. 227) pe care-l reproduc tot în întregime, pentru că rezumă, cam prezumţios totuşi, capitolul:
„În cazul lui Urmuz, apropierea prea timpurie, într-un moment de ezitare între inconştient şi supraconştient, de ritualurile şi de simbologia luciferică a lăsat inconfundabile urme ontologice. Ele sunt vizibile nu doar la nivel biografic, ci şi al textelor sale, putând duce hermeneutul dincolo de impresia de absurd şi ludic pe care o dă universul urmuzian, până la uimirea prereflexivă a adolescentului Dem Demetrescu-Buzău în faţa arcanelor oculte. Din uimirea aceasta s-a născut hibridizarea unor simboluri esoterice pe care le găsim disimulate în forme ludice pe palierele cele mai profunde ale piesei Capul de răţoi ca pe o amprentă personală, inconfundabilă. Ea este însă dovada care poate ajuta o operă ce şi-a pierdut autorul să îşi regăsească, fie şi postum, adevăratul ei creator…”
Evident, capitolul oferă detalii – şi ipoteze (care ar merita/trebui verificate prin arhivele masonice, o spune de mai multe ori şi Constantin Cubleşan în cartea, pe care am mai invocat-o aici, Urmuz în conştiinţa criticii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2014, la paginile pe care le dedică lui R. Cernătescu şi abordării sale). Tatăl lui Urmuz era iniţiat în numerologie, numerosofie, Cabbală (de aici, alegerea numelui fiului său cel mare, apoi schimbarea lui Ionescu cu Demetrescu), avea legături de familie cu francmasoneria franceză (familia a petrecut un an la Paris, în 1888), la Curtea de Argeş funcţiona un cerc „socialist semiocult creat aici (…) de doctorul Nicholas Russel” (iar la nota de subsol de la pag. 223, citim „În contemporaneitate, Loja Maestrul Manole din Curtea de Argeş îşi revendică toate aceste tradiţii social-democrate”).
Ipoteza (incertă deocamdată, pentru a prelua termenul de sub poza amintită, dar total plauzibilă) este că Urmuz a fost şi el iniţiat, dar prea devreme, ceea ce l-a tulburat, cu urmări de comportament şi scriitoriceşti (o secţiune a capitolului este semnificativ intitulată „Maladia unei iniţieri nedigerate”). G. Ciprian, în schimb, „datorită originii lui sociale mai mult decât modeste şi a unor moravuri adeseori scandaloase” (pag. 224), nu ar fi avut acces la francmasonerie – deci nu „amprenta” lui se află încifrată în Capul de răţoi, piesă cu autorul pierdut… De-o fi una, de-o fi alta, sigur e că dumnealui Demetrescu cratimă Buzău a cam lăsat de lucru celor de după el, până prin zilele noastre…
Gheorghe Păun