Tatăl lui Urmuz, medicul Dimitrie Ionescu-Buzău (scris uneori, Buzeu), a ajuns la spitalul din Curtea de Argeş, „nu ştim cu precizie când” (spune profesorul piteştean Nicolae Cârstea la începutul cărţii Urmuz. Dinspre Argeş spre Nirvana, Ed. Zodia Fecioarei, Piteşti, 1995). Locuia într-o casă aflată peste drum de Primărie, demolată, pe la jumătatea anilor 1980, pentru a se construi blocul „No comment” – pe peretele dinspre sud al restaurantului există o placă de marmură care consemnează acest lucru.
Nu am găsit nicio fotografie a casei, deşi ar trebui să existe pe undeva – ar merita să fie cunoscută. Poate vor exista cititori care să răspundă acestei chemări – tare m-aş bucura.
La 17 martie 1883, aici s-a născut primul copil (au fost şapte în total) al familiei Dimitrie şiiEliza Ionescu şi a fost botezat tot Dimitrie. Peste un an, vine pe lume şi o soră, care, la rândul ei, primeşte numele mamei. (Cam firavă imaginaţie într-o familie care a dat literaturii pe unul dintre „profeţii dislocării formelor sociale” – citez, ca şi data trecută, din Eugen Ionescu, un mare admirator al lui Urmuz.) Peste ani, Eliza, căsătorită Vorvoreanu, va scrie câteva pagini cu Spicuiri din adevărata viaţă a lui Urmuz (publicate în 1970 de Ed. Minerva, în volumul Pagini bizare, reluare a volumului omonim editat de Saşa Pană, în 1930).
Când a ajuns la şcoală, Mitică, aşa cum îi spuneau părinţii şi amicii (cei de pe urmă îl strigau şi „Ciriviş”), a fost înscris sub numele Dimitrie Dim. Dimitrescu-Buzău, dar ulterior cel numit astfel şi-a ales mai muzicalul (ca şi mama lui, era un mare amator de muzică, amândoi au cântat la pian, Urmuz a şi compus, dar partiturile s-au pierdut) Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.
În 1888, familia face o lungă călătorie în Franţa, iar după revenirea în ţară se mută definitiv la Bucureşti. Urmează şcoala, liceul (Lazăr), tatăl îl înscrie la medicină, deşi copilul voia la conservator, renunţă la studiile medicale (îngrozit de disecţia cadavrelor, spune Eliza-sora), face armata, ajunge apoi la Drept, pe care îl absolvă fără tragere de inimă, profesează în mai multe locuri, printre care şi la Răchitele-Argeş, unde, în 1907-1908, scrie printre primele „pagini bizare”. În 1913, participă la campania din Bulgaria, apoi, ca locotenent, la Primul Război Mondial (în Moldova, chinuit de febră). Revine la Curtea de Casaţie, unde era grefier.
Prima bucată îi este publicată de Tudor Arghezi, în 1922, în Cugetul Românesc – şi astfel se impune pseudonimul Urmuz.
La numai un an după aceea, la 23 noiembrie 1923, se sinucide, împuşcându-se în cap cu un revolver, în Parcul Kiseleff. Vorbise mai demult că „voia să moară fără nicio cauză” – şi-a dus gândul până la capăt. Prin iulie 1914 chiar scria „Revolverului, aproape de sinucidere: Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie (…). Tu eşti Zeul cel mai puternic!…”
Mai multe detalii, în revista Curtea de la Argeş, lunar, din martie până în decembrie 2013, la rubrica Urmuz, 130–90, unde am reluat toate bucăţile literare scrise de Urmuz, urmând volumul Pagini bizare publicat în 2004 de Editura Gramar, Bucureşti.
Voi reveni la „bibliografia Urmuz”.
Gheorghe Păun