Urmuz a scris, în total, doar câteva zeci de pagini de literatură – în schimb, despre el s-au scris, probabil (punând paginile laolaltă), tot pe-atâtea volume!… Amintesc doar trei, pe care ni le pune la dispoziţie o căutare pe Google: Nicolae Balotă, Urmuz, Editura Dacia, Cluj, 1970 (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Hestia, Timişoara, 1997), Adrian Lăcătuş, Urmuz, Editura Aula, Braşov, 2002, Cecilia Burtică, Urmuz avant dada (Urmuz sau originile dadaisto-suprarealiste), Editura Didactica Nova, Craiova, 2003, şi una pe care o am în faţa ochilor: Constantin Cubleşan, Urmuz în conştiinţa criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, din care voi relua câteva citate.
Pentru că citate intenţionez să „colecţionez” mai jos, mai semnificative decât orice am putea spune noi, cei de astăzi, despre „cel mai mare scriitor născut la Curtea de Argeş” – voi repeta fraza acesta până ne va intra în reflex, eventual stârnindu-ne un cât de mic sentiment al datoriei faţă de memoria ilustrului concitadin.
Încep cu o apreciere a lui Geo Bogza, reprodusă în Dicţionarul general al literaturii române, literele Ţ-Z, realizat de Academia Română sub coordonarea acad. Eugen Simion (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009): „Astfel, dintr-o meditaţie care-l va fi dus cine ştie până peste câte graniţe ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care-l dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat s-a născut arta acestui straniu Urmuz care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii de la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe şi în Franţa galeria ciudată, de panopticum, a «poeţilor blestemaţi».” Geo Bogza l-a apropiat nu numai de Eminescu şi Edgar Poe, ci şi de Don Quijote, Buster Keaton şi Charlie Chaplin. Alţii l-au apropiat de Franz Kafka.
În Istoria literaturii române…, Călinescu începe astfel secţiunea pe care i-o dedică: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez şi independent.”
Acum, un paragraf din cartea lui C. Cubleşan, cu citate din Nicolae Balotă: „În totul se relevă astfel o dramă a alienării, «lumea lui Urmuz pare să fie vrăjită, o lume în care un duh rău, prin procedee magice, a provocat metamorfoze, răsturnări, mutaţii contra firii, (…) un scenariu apocaliptic» în care autorul «face o parodie a cuvântării şi a scriiturii literare, parodie a stilului, a genurilor, a descrierii, a făuririi personajului etc.» În toată această creaţie, Urmuz «extinde limitele şi puterea cuvântului până când provoacă o explozie a sa. El aruncă în aer Literatura. (…) Actul său literar reprezintă un fel de sinucidere a literaturii.»”
Lista celor care au scris despre Urmuz este impresionantă. Evident, există şi detractori-minimizatori, dar de departe predomină admiratorii – din România şi din lume. Pe Eugen Ionescu l-am mai amintit, îl adaug din Franţa pe Raymond Queneau şi din România doar pe câţiva: Tudor Arghezi, Felix Aderca, Ilarie Voronca, Perpessicius, Tudor Vianu, Ov.S. Crohmălniceanu, I. Negoiţescu, Mihai Cruceanu, Marin Mincu, Ion Biberi, Paul Anghel, Marin Sorescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Al. George, Artur Silvestri („Un Kafka înainte de Kafka”, „cu o difuzare postumă dintre cele mai spectaculoase”), George Munteanu, Ion Petru Culianu etc., etc., până la Solomon Marcus, care-l aminteşte în cartea sa Paradoxul (Editura Albatros, 1984).
Demetru Dem Demetrescu-Buzău în acte, Urmuz în literatură. De la Curtea de Argeş prin naştere!…
Gheorghe Păun