Leviathan este o revistă culturală, publicaţie trimestrială a asociaţiei culturale cu acelaşi nume, una dintre cele mai elegante, ca aspect şi conţinut, din câte cunosc. Fondator al asociaţiei, al portalului cultural Leviathan.ro (în 2016) şi al revistei (în 2018) este Rudy Roth, poet, ziarist, grafician, doctor în ştiinţe politice – prezentat în revista Curtea de la Argeş, numărul din aprilie 2021, pe care îl şi ilustrează cu lucrări de grafică. Am primit de curând numărul 10 (anul IV), din ianuarie-martie 2021, despre acesta vreau să vorbesc, despre pagina sugerată în titlu. Înainte de asta, o răsfoire rapidă a revistei. Un editorial programatic-aniversar, cum se cade la numărul 10, al directorului fondator, mai multe eseuri ale căror titluri merită menţionate (Schiller – ispita romantică, Ferdinand I – Regele tuturor românilor, Simbolistica numerelor în Vechiul Testament, Harem – Lumea care nu trebuie ştiută, Masele ca actor social şi încă altele), literatură română şi literatură de pe alte meridiane, inclusiv pagini bilingve, ba chiar multilingve, recenzii, cronici literare, note de lectură, însemnări de călătorie, interviuri (de pildă, cu Alexandru Bantoş, redactorul-şef al revistei Limba română de la Chişinău), plus ilustraţii de calitate, expresive, plus o tehnoredactare profesionistă. Totul, pe măsura echipei redacţionale – l-am menţionat pe Rudy Roth, director şi autor al conceptului grafic, îi amintesc şi pe redactorul-şef Costin Tuchilă şi pe redactorul-şef adjunct Puşa Roth.
„Pornirea” spre însemnările de faţă vine însă dinspre paginile 74, 75: „Epigrame: Caragiale versus Urmuz”. Semnează un nume cunoscut nouă, concitadinilor lui Urmuz, printre altele, ca autor al cărţii Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, volum (bilingv) pe care l-am prezentat de curând şi la rubrica de faţă: George Corbu.
Un deliciu şi o performanţă sunt cele două pagini. Nimic neaşteptat, pentru că autorul este un profesionist al domeniului, preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, director al revistei Epigrama, deţinător, alături de Mircea Trifu, şi al unui record lirico-umoristic, Duelul celor 100 de sonete, desfăşurat la începutul anului 1970. De data aceasta, avem „numai” 41 de catrene/epigrame, marea majoritate având un vers terminat cu Caragiale şi unul cu Urmuz, totdeauna cu 2 + 2 rime, de cele mai multe ori cu cuvinte diferite de la un catren la celălalt rimând cu cei doi corifei ai literaturii române. Fac o listă cu rimele la Urmuz, poate cineva este interesat în a continua „urcuşul”: mofluz, călăuz, auz, uz, refuz, amuz, [Santa] Cruz, confuz, recuz, scuz, harbuz, acuz, andaluz, obtuz, obuz, cruzi, ursuz.
Reiau şi câteva catrene, începând cu unul care face o interesantă sugestie inclusiv municipiului nostru, mai ales în perspectiva „anului Urmuz, 2023”: „Mândrei noastre capitale/ Îi lipseşte – şi n-o scuz! –/ Berăria Caragiale/ Şi bistroul La Urmuz”. Ce frumos ar arăta, ce atracţie pentru turişti! Decoraţie urmuziană, câteva alte găselniţe „la temă”, fabula Cronicari tipărită pe meniu… Eventual plasat (bistroul) în apropierea locului unde a fost casa în care s-a născut Urmuz.
Aşadar: „Ţinând cursuri magistrale/ De umor, n-am să te scuz/ De nu-ncepi cu Caragiale/ Şi de nu-nchei cu Urmuz!”, „Într-un circ «Corect confuz»,/ Predispus la dandanale,/ Preşedinte-i Caragiale,/ Prim-ministru e Urmuz!”,
„Când îţi ţuie-n auz/ Doar sudalme colosale,/ De-l saluţi pe Caragiale/ Îţi răspunde sec Urmuz!” etc. etc. Morala, ca-n Cronicari: Pelicanul sau babiţa/ Caragiale sau Urmuz? În ambele cazuri, „sau” are rol de „şi”…
Gheorghe Păun