Mă/vă întrebam săptămâna trecută ce să facem pentru a întâmpina cum se cuvine „Anul Urmuz”, 2023. „Raportam” atunci câteva lucruri realizate deja, în continuare încerc să fac planuri. De fapt, încerc mai mult să-l provoc pe cititor, măcar la a citi ce a scris Urmuz şi ce s-a scris despre el şi, de asemenea, să „clopoţesc” înspre Primărie şi şcoli, înspre Centrul de Cultură şi Arte, înspre toţi localnicii iubitori de cultură, pentru a pune din timp în plan oarece acţiuni pentru peste doi ani.
Adaug la instituţii Biblioteca Municipală, despre care mai spuneam cândva că ar merita să se numească Urmuz. Aceasta este probabil cea mai simplă şi mai ieftină iniţiativă aniversară (căci banii, adesea, sunt invocaţi ca mare piedică, escamotând, de fapt, încâlceala birocratică sau lipsa de dorinţă de acţiune). O decizie a Consiliului Municipal şi o placă de bronz cu noul nume al bibliotecii sunt necesare şi suficiente, pentru a prelua o sintagmă din cartea de matematică.
Nu la fel de simplă şi de ieftină este montarea într-un loc public (în scuarul din faţa Bibliotecii? pe trotuar, în dreptul plăcii de bronz de pe „clădirea No Comment”?) a siluetei urmuziene, cu chipul lui Urmuz, dar cu trupul traversat de goluri „suprarealiste”, creaţie a aceluiaşi Radu Adrian, siluetă care aşteaptă de vreun an la parterul Muzeului Municipal. În stilul celui omagiat, la un moment dat, silueta, din ghips fiind, „şi-a pierdut capul”, dar i l-a reparat sculptorul. Bineînţeles, pentru a rezista în aer liber, monumentul trebuie turnat într-un material trainic; bronzul chiar e scump, silueta chiar e înaltă, dar se pot găsi şi alte soluţii. Oricum, de mare efect turistic poate fi un asemenea monument – că turiştii vor reveni, nu vom mai covidi multă vreme…Ceea ce am de pe acum în vedere (da, ştiu, Cel de Pretutindeni zâmbeşte ironic atunci când noi facem proiecte pe termen lung…) este un Simpozion Urmuz, în 2023, la Curtea de Argeş, un fel de Zi a Revistei, tematică. Există o comunitate a „urmuzologilor” – aşa cum există una a eminescologilor. Nu la fel de mare ca aceasta de pe urmă, dar cu câteva „nuclee dure” şi cu şansa de a creşte. Nu-i număr neapărat şi pe cei care încearcă să-l imite pe Urmuz, cu mai bune sau cu mai slabe rezultate, sunt mulţi aceştia, ci mă gândesc la cei care au scris despre scrierile lui Urmuz, criticii literari, ocazionali unii, dedicaţi mai îndeaproape subiectului alţii. Nu mai reiau aici informaţia bibliografică pe care am mai furnizat-o la rubrica de faţă, în „repriza” anterioară a serialului La curtea lui Urmuz – ca să nu mai spun de cuprinzătoarea bibliografie a cărţilor lui Lucian Costache menţionate data trecută.
Şi o expoziţie se poate organiza, cu reproduceri, coperte de carte, afişe, poate şi cu opere originale. În spiritul Clubului Iubitorilor de Cultură „de pe vremuri”, lipseşte muzica… ceea ce ar fi impardonabil, ştiind cât de dedicat era Urmuz muzicii.
Aici, e o mare „temă de cercetare” care trece de nivelul oraşului nostru, e de-a dreptul naţională: în celebra ladă cu manuscrise, „de circa un metru cub”, Saşa Pană a dat peste compoziţiile muzicale ale lui Urmuz, „sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, aşa cum necesită aceste creaţii. Ele ocupau restul de jumătate al lăzii.” Au supravieţuit… patru portative ale unei sonate, fotografiate de Saşa Pană… Un scriitor genial, care a probat acest lucru în două duzini de pagini. Cum ar fi fost, de ar fi fost să fie, compozitorul Urmuz, cu… o jumătate de metru cub de partituri…? Vom afla vreodată?
Ne-a lăsat multe enigme Mitică-Ciriviş, multe de căutat, multe de făcut. Şi o mare provocare: cum întâmpinăm noi, concitadinii lui, Anul Urmuz, 2023?
Gheorghe Păun