Este scrisă de italianul Giovanni Rotiroti, a apărut în 2020 la Editura Universităţii de Vest, Timişoara, şi are titlul Când soarele ajunge la solstiţiu: Urmuz şi scriitorii de avangardă din exil. Se înţelege, e vorba de scriitorii români din exil, cei mai mult menţionaţi fiind Tristan Tzara, Jacques G. Costin, Ilarie Voronca, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Paul Celan, Dumitru Ţepeneag, mai toţi şi traducători ai lui Urmuz, în franceză, „nu simpli epigoni ai lui Urmuz, ci succesori legitimi ai moştenirii sale ascunse. Îi cunoşteau opera în profunzime, n-au fost nevoiţi s-o imite pur şi simplu, iar asta printr-o extraordinară probă de stil.” (Sunt ultimele cuvinte ale cărţii, înainte de Bibliografie, de la pagina 212.)
De altfel, Rotiroti e „recidivist”, la bibliografie mai găsim o carte dedicată concitadinului nostru, Il piacere di leggere Urmuz. Indagini psicanalitiche sui fantasmi letterari delle Pagini bizzarre, Torcoliere, Universitatea de Studii „L’Orientale” din Napoli, 2010.
Istoria începe, ne spune chiar el, la începutul cărţii recente (prima ei secţiune este intitulată „Misterul întâlnirii”), pe 13 noiembrie 1986, la Florenţa, la finalul unei conferinţe a lui Eugen Ionescu. Tânărul de douăzeci de ani pe atunci Giovanni Rotiroti studia franceza şi româna la universitatea locală şi voia să-şi scrie teza de licenţă despre Eugen Ionescu, dar acesta i-a răspuns că „înainte de a scrie ceva despre el trebuie să citească cu luare aminte paginile bizare şi să-şi facă teza despre Urmuz” – Urmuz fiind singurul înaintaş pe care celebrul dramaturg şi-l revendica. De aici se pare că a început o reală dragoste a literatului italian pentru Urmuz. (De pe internet aflăm că a avut burse în România, la Bucureşti şi Cluj, între 1988 şi 1990, a predat limba italiană la Universitatea din Constanţa între 1993 şi 1996, este doctor honoris causa al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. A scris despre mulţi scriitori români, de la Eminescu la avangardă, de la Mioriţa şi Meşterul Manole la scriitori contemporani.)
Cartea în discuţie este, pe de o parte, dedicată interpretării unora dintre „schiţele şi nuvelele” (aşa le numeşte el) ale lui Urmuz (Pâlnia şi Stamate, Algazy şi Grummer, Fuchsiada), pe de alta, răspunzând subtitlului, discută influenţa lui Urmuz asupra avangardiştilor români plecaţi în exil, după Al Doilea Război, comparând de multe ori traduceri ale textelor urmuziene în franceză cu originalul. Aşa cum este de aşteptat, se confirmă din nou cultura imensă şi genialitatea scriitoricească a lui Urmuz, sugestiile textelor sale fiind cu adevărat inepuizabile. Interesante sunt sugestiile-la-sugestii din opere ale „urmaşilor” săi – cartea dă detalii din Eugen Ionescu, Paul Celan, Dumitru Ţepeneag – uneori de o subtilitate cu adevărat urmuziană: în poemele sale în proză, Celan face aluzii la formulări din Urmuz, la rândul lor aluzii psihanalitice, mitologice, literare, politice chiar.
Pentru că majoritatea suprarealiştilor români erau evrei, uneori supravieţuitori sau urmaşi ai unor evrei dispăruţi în lagărele de exterminare naziste, problematica legionară le era apropiată, au scris mult în direcţia aceasta, iar Rotiroti găseşte chiar la Urmuz sugestii antilegionare, valorificate de admiratorii săi. Mărturisesc că e prima dată când întâlnesc această interpretare, un semn în plus că despre Urmuz mai este mult de scris, ceea ce „vădeşte limpede că Urmuz a fost unul dintre marii scriitori români al secolului XX, care n-a renunţat niciodată la dorinţa de a scrie literatură, nici n-a încetat să-şi pună întrebări despre adevăratul sens al literaturii (…), reprezentând un punct de trecere aproape obligatoriu pentru mulţi scriitori avangardişti ce au dat mărturie după el” (din paragraful final, pagina 212).
Gheorghe Păun