Cititorul va spune că am făcut un fix, că am o manie pentru Urmuz – şi dreptate va avea cititorul… Mai ales după cele două volume ale cărţii profesorului Lucian Costache apărute spre finalul anului trecut în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş”, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, Urmuz sau Despre paradox. Aproape nouă sute de pagini, vorbind despre cele… douăzeci şi ceva de pagini – bizare numite adesea, „aproape futuriste” intenţiona să le numească Urmuz – ale scriitorului născut la Curtea de Argeş şi ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români. Iar domnul Costache lucrează în continuare, mi-a mărturisit că a ajuns să-l bântuie Urmuz noaptea, se vor mai adăuga pagini la volumele de până acum. Sau capitole, sau încă un volum.
De fapt, recunosc că spre un al treilea volum l-am împins chiar eu, cititor uşor excedat de explicaţiile date între paranteze în cele două volume la termeni, personaje, fapte culturale, istorice, filosofice, muzicale din scrierile concitadinului nostru: aceste explicaţii, completate cu multe altele care se pot adăuga, merită strânse într-un fel de „dicţionar enciclopedic” care, fără detalierile privind posibilele intenţii ale lui Urmuz, atunci când a făcut trimiteri la ele, să ne dea măcar „cultura generală” care să ne faciliteze înţelegerea operei timidului grefier de acum un secol.
Pentru că, da, acum un secol Urmuz încă trăia. Scrisese deja (încă din iulie 1914) premonitoriul text Revolverului, aproape de sinucidere, dar sinuciderea avea să vină abia în noiembrie 1923.
Aşadar, peste doi ani, în 2023, se rotunjesc două numere terminate în zero: 140 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moarte. Prilej şi obligaţie pentru noi, argeşenii de la Curte, să-l omagiem aşa cum se cuvine. Cum anume? – vom trăi şi vom vedea, mă joc cu literele şi scriu „vom trăi şi vom covidea”. Dar şi în condiţii de pandemie se pot face multe – revista Curtea de la Argeş va continua să publice articole sub sigla „Urmuziana”, vor mai apărea cărţi „la temă” (o mare cucerire a revistei, deocamdată cu articole, dar va rezulta cândva şi o carte, sunt sigur, este Anagaia, Ana Olos pe numele real, scriitoare din Baia Mare, mare admiratoare şi exegetă a lui Urmuz), caut în continuare… casa în care s-a născut Urmuz! Imaginea ei, desigur, pentru că (vedeţi numărul din noiembrie 2020 al revistei) clădirea a fost demolată în 1984, pentru a se construi blocul care are la un capăt restaurantul No comment – şi, la mijloc, drept în faţa Primăriei, placa de bronz cu chipul lui Urmuz, văzut de sculptorul Radu Adrian. Am mai făcut strigare în ziar, încă mai sper că există pe undeva vreo fotografie cu casa însăşi. Nu am primit niciun răspuns. Singurele fotografii în care apar detalii, părţi din casă, sunt cele de familie, ale profesorului Dima Tănase, celebrul antrenor de fotbal şi nu numai. Între timp, cu o pasiune şi un fler de detectiv, domnul profesor a descoperit, prin arhivele Primăriei, planul casei, „amprenta la sol”. Împreună cu pozele – mult mai mult decât are un paleontolog atunci când reconstituie, din câteva oase, un brontozaur – arhitectul, coleg de „Vlaicu” acum o jumătate de secol, Traian Ionescu, ajutat de „asistentul” său, calculatorul-priceput-la-arhitectură, chiar a reconstituit vizual casa! Este reprodusă în numărul pe luna februarie al revistei Curtea de la Argeş.
Ce nu apare în imaginile din revistă, dar apare în schiţa de arhitectură, este „subpământa” imobilului, beciul, cel „ce formează sala de recepţie” la începutul „Romanului în patru părţi, Pâlnia şi Stamate”… Urmuz scria scurt şi extrem de adânc, mie nu-mi reuşeşte… drept care ne auzim-vedem-citim şi săptămâna viitoare…
Gheorghe Păun