Reamintesc că este vorba despre Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)], Editura Albatros, Bucureşti, 2000, cu o prefaţă de Nicolae P. Leonăchescu, un volum de 378 de pagini. Încep prin a relua, de la pag. 64, rândurile referitoare la poemul-epitaf menţionat data trecută:
„Dar deunăzi, plimbându-mi melancolia acestui început de primăvară prin Cimitirul Bellu, ca în tinereţile noastre romanţioase cu decoruri adecvate de cavouri mucede, cruci gârbovite de bătrâneţi şi sălcii plângătoare, – după ce privisem la resturile cochetăriei, câţiva piepteni şi mărgele, ale unei cucoane prestigioase de acum treizeci de ani, dezgropată ca să-i facă loc ginerelui, încă tânăr, al octogenarului meu profesor C. Rădulescu-Motru –, am nimerit întâmplător la mormântul lui Urmuz şi al familiei, cu fotografii în porţelan şi cu un lung epitaf în versuri libere pe mormântul frumosului său frate mai mic, «bulibaşa» cum îi spunea pentru pretenţiile lui de şef al boemei noastre zăpăcite de odinioară, titlu pentru care împrumutase toată recuzita necesară din Scènes de la vie de bohème, a lui Henri Murger, cartea care ne-a scos din minţi pe mulţi: părul mare şi buclat la ceafă sub borsalina cu borurile exagerate, bărbuţa oacheşă şi creaţă sub lavaliera neagră în falduri, macferlanul negru cu pelerină bogată şi o alură gravă şi funebră de «poète maudit».
Reproduc aici, cu stilul epocii şi generaţiei noastre de formaţie în multe privinţe artificioasă, epitaful ce singur şi-a elaborat frumosul nostru bulibaşă, răpus la 29 de ani de o Muză lascivă cu prea exigente ispite şi chemări de dragoste.”
Urmează poemul, exact cum l-am consemnat săptămâna trecută. Se înţelege (poète maudit) că „bulibaşa” Constantin a mai scris şi alte poeme – au rămas consemnate pe undeva? Pentru că C. Rădulescu-Motru a devenit octogenar în 1948 (născut în 1868), iar C. Beldie a murit în 1954, rezultă că vizita la Bellu a avut loc în intervalul 1948 – 1954. Au trecut vreo şapte decenii de atunci. Norocoasă întâmplare că placa de bronz a supravieţuit, şi mai norocoasă întâmplare că a fost şi găsită.
Revenind la volum: extrem de dens în informaţii, un număr enorm de citate şi referinţe literare, istorice, mitologice, la fel de mare numărul personalităţilor vremii, descrise cel mai adesea maliţios, fără înfrumuseţări amabile, ba chiar dimpotrivă (nici despre Urmuz nu vorbeşte cu entuziasm, la fel despre tatăl său, doctorul Ionescu-Buzău, autor de lucrări medicale în care-l combătea pe Pasteur…), critic la adresa şcolii, a medicilor, avocaţilor, inginerilor şi profesorilor „în casele cărora n-am văzut un raft de cărţi”, iar pe pereţi „numai reproduceri mediocru galante, ca în odăile prostituatelor” (pag. 71). Pentru că am adus vorba: „Ca bărbat, Constantin Beldie n-a fost cruce de biserică! A cunoscut viaţa din plin şi recomanda şi altora acelaşi lucru. De aceea amintirile sale sunt atât de atrăgătoare; ele reflectă viaţa în toată frumuseţea şi penumbrele ei, povestită fără false pudori şi fără teoretizări exclusiviste.” – spune prefaţatorul (pag. 35), delicat faţă de „penumbrele” destul de ostentative din carte…
Revenind la Urmuz, mai reiau câteva rânduri. „Iar dadaismul şi suprarealismul care au întors pe dos cafenelele literare din Occident, (…) îşi au rădăcinile pe malurile buruienoase ale Dâmboviţei” (pag. 41). „În echipa noastră cu lavaliere la gât, am numărat, la un moment dat, şi pe Urmuz, inventatorul genului suprarealist în literatura noastră (şi poate un precursor al acestei tentative literare), diletant în ale scrisului, gustat printre cei dintâi şi lansat de Tudor Arghezi” (pag. 63).
O carte care merită citită, şi pentru informaţia cultural-istorică pe care o conţine, dar şi pentru stil. O carte temeinică, despre o vreme frământată, exuberantă, căutându-şi rostul, vremea boemei libertine şi iconoclaste, dar interesată de muzică, filosofie şi mitologie. Vremea lui Urmuz…
Gheorghe Păun