[Editorial – Anul XII, Nr. 2(123), Februarie 2021]
Fac două mărturisiri, altfel cititorul se va mira de ce mă grăbesc să scriu despre Urmuz în februarie, când puteam să mai aştept puţin, pentru a ajunge în martie, Luna Urmuz, căci pe 17 ale lunii lui Mărţişor s-a născut incomparabilul scriitor, mai ales că acum două luni, în noiembrie, tot despre Urmuz (urmuzism şi urmuzologie) vorbeam. Am două explicaţii. Prima, recunosc, ţine de admiraţia, ajunsă probabil fixaţie-manie, pe care o am pentru genialul grefier, nu mă feresc deloc de cuvântul maximal, citiţi cărţile recente ale lui Lucian Costache, piteştean, ale Anei Olos/Anagaia, din Baia Mare, citiţi cărţile mai puţin recente ale lui Nicolae Balotă, Constantin Cubleşan, Ion Pop (cel care a îngrijit o primă ediţie critică Urmuz, Schiţe şi nuvele aproape… futuriste, apărută în 2017 la Editura Tracus Arte, Bucureşti, din care voi cita în cele ce urmează). L-am mai comparat cu Ion Barbu şi cu Brâncuşi: semnificaţie nu expresie, zborul nu aripa, cântecul cocoşului nu…
Al doilea motiv pentru care „fug înspre Urmuz” este pur circumstanţial: scriu aceste rânduri la mai puţin de două săptămâni după alegerile din 6 decembrie, deci în plin caragialo-urmuzism postelectoral. Negocieri şi consultaţii sunt termenii oficiali, tranzacţii, interese şi meschinărie dau înţelesul termenilor oficiali. Mă crucesc şi mă sperii, îmi fac curaj şi iar îl pierd, încerc să nu mă uit, dar nu pot să nu observ fibrilaţia în care au intrat „analiştii” şi „formatorii de opinie”, ba chiar şi mulţi dintre „don profesorii” cu funcţie reală la catedră, dar cu intuiţie-onestitate de codaşi ai clasei, după „surprinzătorul succes” al partidului cu U în centrul abrevierii. Rămân fidel poruncii întemeietoare a revistei, aceea de a nu numi partide sau persoane, dar nu pot să nu remarc faptul că aproximativ aceiaşi „analişti” au adus voturi consistente acestui partid, prin insistenţa cu care au atacat românismul, i-au denigrat, i-au înveninat pe români, oriunde s-ar afla ei. Plus progresismele, plus sâcâielile din partea „minorităţilor conlocuitoare”, plus aroganţa guvernanţilor. Sunt aproximativ aceiaşi care acum patru ani, tot în februarie, atacau Apelul unor academicieni la Identitate, Suveranitate şi Unitate Naţională. Acum, tot ei se fac că nu înţeleg, mimează surpriza şi „trag din toate poziţiile” împotriva nou-venitului în Parlament. Chiar atât de tare-i sperie Unirea Românilor?! În loc să admită, democratic, nu-i aşa, că la o parte semnificativă a românimii există o aşteptare în direcţia aceasta, naţionalistă s-o numim, în sensul decent al termenului, că vibrează ceva-undeva, „sub moşie înfundată”, în rezonanţă cu sloganul „Basarabia este România”, că şi la Chişinău s-a întâmplat „ceva” la recentele alegeri (ca şi acum un secol, Basarabia pare a fi şi de data aceasta prima), păreriştii snobi-năimiţi vituperează sofistic-literar, etichetează grosier, scot neghina deasupra grâului, apoi strigă din răsputeri că totul e neghină. Şi se miră… Dar, tocmai acum, tocmai prin asta, prin obstinaţia demolării, pregătesc noi procente, „surprinzătoare” desigur, pentru U, cel care vine de la UNIRE. (Precizare: lungul paragraf dinainte nu este o adeziune la un partid, ci la o idee! Şi un comentariu la un spectacol mediocru.)
Iartă-mă, Demetrule, revin în lumea ta minunată. Revin la titlu.
De acum în doi ani, în 2023, va fi Anul Urmuz: 140 de ani de la naştere (Curtea de Argeş, 17 martie 1883) şi 100 de ani de la sinucidere (Bucureşti, 23 noiembrie 1923).
Cum întâmpinăm noi Anul Urmuz? Noi, concitadinii săi (adevărat e că familia doctorului Ionescu-Buzău nu a locuit la Curtea de Argeş decât câţiva ani după naşterea primului dintre cei şapte copii, Dimitrie la botez, Demetru ulterior), dar şi noi toţi, contemporanii săi perpetui.
La Curtea de (la) Argeş sunt multe planuri-proiecte, mai toate contând pe trimiterea pandemiei în amintire; aici, asupra unei alte teme de cercetare aş vrea să insist. În 1930, Saşa Pană ajunge, prin bunăvoinţa Elizei Ionescu-Buzău, mama scriitorului, la „un lădoi de circa un metru cub” cu manuscrise. Înăuntru, o singură bucată inedită, „epopeea” Fuchsiada, considerată o capodoperă, şi versiuni „corectate şi transcrise, şi din nou corectate şi retranscrise de opt, de zece şi unele de mai multe ori”. Un scriitor clasic, profesionist, cu deplin respect pentru textul scris, pentru cititor. „Mai erau în ladă două caiete groase cartonate”, cu sute de maxime şi însemnări, pe care le-a luat doamna Ionescu-Buzău „în odaia dumisale”. Şi au dispărut.
Dar, „restul de jumătate al lăzii” era ocupat „de compoziţii muzicale. Sonate, simfonii, toate partiturile scrise pentru instrumente diferite, aşa cum necesită aceste creaţii”. Au supravieţuit, fotografiate de Saşa Pană, numai primele patru portative din Sonata nr. 2. Au dispărut şi partiturile!
Vor mai fi existând ele pe undeva, vor mai ieşi ele vreodată la vedere?
Să sperăm într-o întâmplare norocoasă, providenţială, altfel vom rămâne cu o imensă şi frustrantă nedumerire: dacă Urmuz-scriitorul şi-a probat genialitatea în numai două duzini de pagini, prin care şi-a adjudecat poziţia de premergător al revoltei literare universale (Eugen Ionescu), ce compozitor ar fi putut să contureze… o jumătate de metru cub de compoziţii muzicale?…
Urmuzologia mai are mult de lucru…
Gheorghe Păun