În cartea sa, discutată săptămâna trecută, Nicolae Balotă nu se ocupă şi de Cronicari, cunoscuta „fabulă” (sau anti-fabulă?) a lui Urmuz, dar o detaliată „disecţie” a acesteia poate fi găsită în revista Curtea de la Argeş, sub semnătura profesorului-scriitor Lucian Costache din Piteşti (prima parte a apărut în numărul din luna aprilie, continuarea va apărea în iunie sau iulie). Aceeaşi concluzie: (presupusul) bizar-absurd-jucăuşul Urmuz este de o profunzime şi o coerenţă cu totul surprinzătoare. Punctul de plecare este o schiţă a lui Caragiale, aluziile livreşti-istorice sunt de o întindere neaşteptată. „Maximum de gând în minimum de expresie”, pentru a invoca o spunere cu tentă matematică a lui Ion Barbu/Dan Barbilian. Trimit cititorul la revistă pentru detalii.
Interesant – şi reconfortant pentru noi, „concitadinii lui”… – este că Urmuz continuă să facă prozeliţi, discipoli, că are continuatori şi noi comentatori, exegeza operei sale fiind departe de a fi încheiată.
Menţionez mai întâi câteva titluri de cărţi, despre care am ştire, creaţii literare:
Puşa Roth, Şambelan la viezuri, Editura Premier, Ploieşti, 2002 (teatru).
Dumitru Augustin Doman, Concetăţenii lui Urmuz, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2007 (povestiri, postfaţă de Radu Aldulescu, „Urmuz în tranziţie”).
George Corbu, Corbigrame (III). Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, Editura Paideia, Bucureşti, 2013.
Constantin Zărnescu, Ţara lui Urmuz, Editura Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2014 (roman).
Mihai Măniuţiu, Urmuz. 23 noiembrie 1923, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018 (versuri).
Impresionantă este însă bibliografia criticii „paginilor bizare” (apropo, au fost republicate în 2004 de Editura Gramar, Bucureşti, şi în 2013 de Editura Mondoro, Bucureşti, de fiecare dată cu acelaşi Studiu introductiv de Nicolae Manolescu, reluat din Arca lui Noe, 3 volume, 1980-1983). În apreciere mă bazez pe faptul că, în volumul Urmuz în conştiinţa criticii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014), Constantin Cubleşan examinează vreo nouăzeci de autori, unii cu „Comentarii şi interpretări” mai ample, alţii numai cu „Menţiuni şi opinii” asupra scrierilor lui Urmuz. Sunt avute în vedere şi intervenţiile mai puţin reuşite, nu totdeauna comentatorii ridicându-se la nivelul celui comentat. Ar merita reluate măcar unele titluri, fie de secţiuni ale cărţii, fie de articole despre Urmuz menţionate de C. Cubleşan – îndemn doar cititorul (cu atât mai mult pe cel din Curtea de Argeş) să caute cartea.
Pentru că am revenit în oraşul nostru, să ne exprimăm bucuria că, din 18 martie a.c., a doua zi după ziua de naştere a lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (mă rog, la naştere nu se numea chiar aşa…), avem, pe locul unde s-a născut scriitorul, un „monument Urmuz”, care se aliniază frumos cu monumentul Eminescu din faţa Centrului de Cultură şi Arte şi cu placa de marmură de la intrarea Liceului Forestier „Mihai I”, care aminteşte că aici a predat franceza, între 1935 şi 1937, Eugen Ionescu, un mare admirator al lui Urmuz. Să mai consemnăm şi faptul că de curând există în oraş şi o Asociaţie „Urmuz Argesis” – să-i urăm succes, că multe şi bune lucruri are în plan.
Gheorghe Păun