Suntem obişnuiţi să-l percepem pe Urmuz mai ales în termenii absurdului-suprarealismului-revoltei literare, al umorului şi gratuităţii, al unui joc lingvistic care violentează semantica, în fraze, totuşi, de o corectitudine gramaticală obsesivă (se ştie câte ştersături au manuscrisele sale, de câte ori îi scria lui Arghezi pentru a schimba o virgulă în textele trimise la tipar). Până şi Călinescu a căzut în capcana aceasta, considerând, la un moment dat, simple absurdităţi copilăreşti scrierile urmuziene.
Da, dar la capătul unei vieţi de numai patru decenii, avem sinuciderea din Herăstrău, între timp avem o biografie cu totul specială, marcată de exigenţa tatălui, de atracţia pentru muzică, pasiunea pentru citit, interesul pentru ştiinţe şi descoperiri, viaţa unui introvertit cu accese de umor inventiv, a unui funcţionar singuratic şi conştiincios, obligat să trăiască în rutina unei profesii fără orizont, deloc dorite, avem caietele cu însemnări moral-filosofice (mai toate pierdute).
Urmuz este mult mai mult decât au spus despre el prietenii entuziaşti, implicaţi în înnoirile literare de la începutul secolului trecut, decât au spus toţi criticii literari care s-au ocupat, cel mai adesea sporadic, de opera sa de numai câteva zeci de pagini. Adevărata „punere a lui Urmuz în literatură” s-a făcut odată cu amplul studiu al criticului Nicolae Balotă (da, urmaş al familiei boiereşti omonime de pe Topolog), intitulat chiar Urmuz, apărut în 1970 în Colecţia Discobolul a Editurii Dacia din Cluj.
Mărturisesc că abia de curând am făcut rost de carte – tare ar mai merita retipărită! O explorare sistematică a „universului urmuzian”, propunând o serie de teme care pot fi fiecare în parte subiectul unui eseu extins, plasându-l pe Urmuz în peisajul literar universal (comparându-l cu Kafka, Brecht, Beckett etc., personajele sale – de fapt, caractere! – cu Golemul şi roboţii, cu Frankenstein), ţinând mereu în oglindă viaţa şi sinuciderea autorului cu întâmplările scrierilor urmuziene (toate personajele nutresc aspiraţia sfârşitului, a sfârşelii, a pierderii în natură, sunt cadavre-vii, chiar dacă hibrizi om-pasăre, macanomorfi) – freudian vorbind, Urmuz mărturisind neîncetat că viaţa sa îşi pierde zilnic sensul, curge spre „infinitul mic”, spre sinucidere. O listă a acestor teme (toate, titluri de paragrafe în carte) este relevantă: O viaţă banală şi halucinantă, Nume şi portret, În familie, În lume, Apariţia lui Urmuz, Urmuz publicat, Spre „infinitul mic”, Caractere, Omul-pasăre şi obsesia zoologică, Omul mecanomorf, Obiecte banale şi insolite, Îmbrăcămintea burlescă, Jocurile perspectivei, Încăperea închisă, Homo viator, Bolgiile Erosului, Sadomasochism, Vina neştiută, Binele, răul şi suferinţa, Cadavrul-viu, Omul şi transcendenţa vidă, Desacralizarea, Totuşi rituri şi ceremonii, Drama familială, Cuplul şi comunicarea cu alţii, Critica socială, Parodia ştiinţei şi a pedanteriei didactice, Tehnica grotescă, Procesul Legii, Musica, ars diaboli, Homo ludens, Apocalipsa literaturii, De la misterul Urmuz la un cult Urmuz, Scandalul Ciprian, Urmuz şi avangarda, Posteritatea critică.
Toate acestea sunt exemplificate cu detalii din „paginile bizare”, în care, ne dăm astfel seama, nimic nu este întâmplător, nimic nu este dicteu suprarealist, fiecare detaliu, oricât de fantezist ar părea, are un referent – social, literar, filosofic, uneori cu semnificaţie autobiografică.
Gheorghe Păun