E vorba despre centenarul naşterii lui Urmuz, volumul este intitulat „Pagini bizare”, a apărut – desigur, în 1983 – la Editura Minerva, sub îngrijirea, cu prefaţa şi tabelul cronologic („Urmuz în cadrul avangardei literare româneşti şi europene”) de Constantin Crişan (n. 21 noiembrie 1939, Târgu Neamț – d. 30 octombrie 1996, București; a fost un om de cultură, critic literar, epistolar, editor și traducător român din literatura franceză – Wikipedia). Volumul, de 264 de pagini, arată, sugerez în titlu, ca un album bibliofil, cu supracopertă, copertă cartonată şi multe ilustraţii de Ion Mincu, căruia îi aparţine şi macheta artistică. Sunt reproduse scrierile lui Urmuz după volumul omonim al lui Saşa Pană din 1970 (tot Editura Minerva), cu „tălmăciri integrale sau fragmentare în engleză, franceză, germană, italiană, rusă şi spaniolă de: Eugen Ionescu, Ilarie Voronca, Leopold Kosch, Andrei Bantaş, Marco Cugno, Marin Mincu” şi alţi şase traducători, cărora nu le mai reiau numele.
Am epuizat informaţia de pe paginile de gardă, nu mă voi referi din conţinutul volumului decât la prefaţa intitulată „Urmuz şi palingenezia literaturii”. (DEX-ul mă lămureşte: PALINGENEZIE s.f. Concepţie stoică legată de teoria ciclului istoric, care susţine revenirea periodică a aceloraşi evenimente sau lucruri. Fig. Înnoire, regenerare (morală). Din fr. palingénésie.) O prefaţă-studiu foarte consistentă şi interesant scrisă, cu mai multe „începuturi”, cu interpretări şi idei pregnante-ascuţite-inedite, ilustrate convingător cu citate din „schiţele şi nuvelele… aproape futuriste” ale lui Urmuz (am reamintit titlul „caietului roşu” de la Biblioteca Academiei Române), cu o plasare de bun cunoscător în istoria avangardei europene.
Reiau câteva fraze, sunt mult mai expresive şi mai folositoare cititorului decât orice comentariu aş încerca asupra lor.
„A fost şi rămâne – dar era cât pe ce să treacă neobservat; uriaşă, forţa lui era aceea a unui erou de basm, dar a trebuit să moară pentru a fi descoperit cu adevărat în toată plenitudinea şi vitalitatea lui. Avangarda şi suprarealismul românesc l-au numit şi-l numesc pe drept ca pe un «strămoş», ca pe un precursor energic şi polimorf, în ciuda unei opere de o cantitate insignifiantă care, în alte situaţii şi sub alte zodii, ar fi putut aluneca într-o definitivă uitare dimpreună cu autorul ei. Dar el a fost să fie un începător, înălţând cu o mână firavă un buzdugan neverosimil de mare, dovedind încă o dată că puterea minţii şi a sufletului e întotdeauna mai mare – s-o spunem: nemărginit de mare – decât futila şi uneori atât de oarba energie a muşchilor şi tendoanelor.” (pag. 5)
Obsesia lui – literatura, omniliteratura (cea scrisă de toţi pentru toţi), insistă Constantin Crişan, „eliberată de orice teroare organizaţională, de orice arhitectură cu scopuri meschin şi anticipat legiferate, (…) literatura ca actus purus, neatârnată de nici un interes şi abandonată eternităţii în chiar clipa genezei, (…) literatura care-şi ajunge sieşi asemenea unui Dumnezeu imaginar – iată ce şi-a dorit în ascuns Urmuz.” (pag. 7)
În context, este citat „un aforism celebru datorat lui Lichtenberg: «acest om era atât de inteligent încât nu mai era bun de nimic pe lume…», adăugând însă: „decât de literatură”. (pag. 8)
După ce constată că „urmuzian” a intrat în limbajul comun, ca descriere specifică a unei situaţii care nu poate fi prinsă într-un alt cuvânt, că „Urmuz a devenit de mult un referent de bază al cadrului existenţial”, prefaţatorul se întreabă pur retoric: „Dar îşi poate dori un scriitor o mai fericită posteritate?”
Un volum/album de colecţie, care ar merita retipărit – sau măcar imitat, acum, la centenarul dispariţiei „premergătorului” şi „profetului” (E. Ionescu) Urmuz.
Gheorghe Păun