Se intitulează „Urmuz. Cei dintâi trăsniţi”, a apărut în 2021 la Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, în seria „Biografii romanţate” şi este semnată de Alexandru Vakulovski. De pe manşeta copertei, aflăm că AV este născut în Republica Moldova, „este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist”. Aici, este de toate. Cartea e numită roman (vezi, la final, secţiunea „Urmuz. O scurtă bibliografie”), dar poate fi considerată şi un poem în proză, cu unele părţi mai poetice decât altele (vezi scena botezului), cu altele mai „terestre”, noroioase, crude (vezi scenele de război, cu cadavrele vorbitoare ale soldaţilor, vezi scenele plasate în Basarabia sau descrierea vămii, la revenire – mărturisesc că nu ştiu cum se leagă de biografia lui Urmuz zborul, alături de Geo [Bogza sau George Ciprian?], dincolo de Prut, ca „reporteri”, dar, desigur, se leagă de biografia autorului cărţii), cu vădite calităţi teatral-cinematografice. Dincolo de a fi poetic, textul este dadaist-suprarealist, scris ca sub dicteu, se vrea chiar urmuzian, ba chiar include, în mod natural, textele urmuziene propriu-zise, dar – poate e doar prejudecata mea – pe Urmuz nici măcar Urmuz nu a reuşit (şi nici nu a încercat!) să-l imite… (Unii găsesc o „explicaţie” a sinuciderii lui tocmai în faptul că „scrisese de toate”, de la roman la epigramă şi de aici la epopee, ca să nu mai amintim şi de populara „fabulă” – toate parodice, desigur – îşi epuizase aşadar „revolta” despre care vorbea Eugen Ionescu, marele lui admirator.)
După ce este acceptat jocul autorului, cartea se citeşte cu uşurinţă şi plăcere, cel mai bine, cu ochii (minţii) întredeschişi, pentru a savura dimensiunile pictural-muzicale ale textului. (De mare folos este cunoaşterea biografiei lui Urmuz şi a vremilor lui, pentru că, la fel ca în scrierile urmuziene, se fac multe aluzii, trimiteri, analogii.) „Textura” scriiturii şi… păsările sunt de gustat şi de urmărit-admirat… Aproape nu e pagină la care să nu fâlfâie nişte aripi, să nu se audă un ciripit. Am inventariat peste cincisprezece specii de zburătoare. În decor, în jurul personajelor, al copilului „frumos şi fericit”, Mitică Buzău, căruia „Stoluri de păsări [care] se joacă în jurul lui, îi intră prin urechi şi-i ies prin gură” (p. 60) – alteori îi intră chiar prin… gaura din tâmplă. Urma glonţului din noaptea de 23 noiembrie 1923 este o permanenţă, i-aş zice chiar obsesie contrapunctică. E prezentă din prima scenă, când Mitică asistă la propria-i naştere, privind printr-o „gaură în cearşaful alb şi ud de pe podea”, privind de sus totuşi, „înghiţit” la un moment dat de un „norişor” (p. 9). Alături de păsări, prin „gaura din cap [care] sfârâie şi străluceşte”, şi „lumina intră în cap şi dă pe dinafară” (p. 27) .
Permanenţa păsărilor poate fi explicată în multe feluri. Ea trimite la răţoii decapitaţi de „gaşca de pahuci” la vremea liceului, se asociază, urmuzian, cu lumina dinainte, dar este justificată şi de mărturisirea autorului că a scris romanul „în pandemie, începându-l după primul val şi terminându-l înainte de al patrulea” (p. 205), când, de la geam, mai ales cerul şi păsările lui se vedeau… (De reţinut marcarea vremii în termeni de valuri covidice…)
Multe se mai pot spune. La fel cu o listă de specii de păsări, merită făcută o listă de personaje – „trăsniţi” de-ai avangardei româneşti, membri ai familiei Ionescu-Buzău, ba chiar… Eminescu şi Creangă, primul „prins de fiecare fir de păr, de toate degetele şi de încheieturi cu sfori legate de poporul român”, al doilea, plasat „într-un butoi de lemn plin cu apă, înconjurat de sute de pisici” (p. 8). Se poate elabora copios plecând de aici! Şi despre „locuri” se poate discuta mult – unele terestre, altele celeste, multe real-istorice, dar nu totdeauna numite.
O carte de citit, de degustat, o carte de colecţie pentru orice urmuzofil – deci pentru orice argeşean…
Gheorghe Păun