Un poem urmuzian

În principiu, serialul de faţă se referă la Urmuz doar ca… DOP (denumire de origine controlată) sau IGP (indicaţie geografică protejată), desigur, fără să se garanteze calitatea, ca în cazul vinurilor, ci doar „trasabilitatea”. Apropierea Anului Urmuz 2023 atrage însă în mod firesc atenţia în direcţia înainte-mergătorului (modernismului literar european) şi contemporanului nostru (termenul „urmuzian” este tot mai mult folosit în ultimii ani, pentru a descrie lumea, aşa cum e, la noi sau aiurea), de aceea, mă voi referi tot mai des la el. În tableta de faţă, semnalând un poem-epitaf care mi-a dat de lucru în ultimele luni. „Filmul” este următorul.

Pe 3 decembrie 2021, dl Marian Nencescu, colaborator vechi al revistei Curtea de la Argeş, a identificat la Cimitirul Bellu mormântul lui Urmuz, în „Figura 50, locul 3”, era singura informaţie pe care i-am putut-o da, din cartea lui Saşa Pană din 1970, Urmuz, Pagini bizare. O mică junglă, părăsită, nu intru în amănunte. Prin bălării, dl Nencescu a găsit o „placă de tablă” cu o inscripţie pe ea, iar pe placă, un poem. Iată-l:

Nu plângeţi… Nu fiţi ipocriţi

Pe tine te binecuvântez şi preamăresc

fermecătoare zeiţă cernită a morţii!

Pribeag, cu sufletul bolnav,

plin de revoltă, păcat şi remuşcare,

Cu inima ’nsângerată, zadarnic

Cerutam haosului îndurare.

Doar tu din negrul şi tăcutul palat

ai coborât la mine, îndurătoare.

Cu braţe moi ai cuprins trupumi şubred,

la sânu-ţi cald lai strâns

şi buzele tale fragede pe buzelemi arse,

au stins chinul istovitor din mine.

Slavă ţie, slavă, Venus Libitina!

                            *

Călătorule,

de cobori în cetatea celor vii

spunele

i dulce sărutarea morţii,

şii primitor

şi cald pământul,

mama şi mormântul

nostru

al tuturor.

Sub poem scrie, cu majuscule, „CONST. IONESCU-BUZĂU. 1885 – 1914”. Este vorba despre fratele lui Urmuz, născut tot la Curtea de Argeş, care a murit la doar 29 de ani, nu mi-e clar din ce cauză, pneumonie scrie undeva.

Putea fi un epitaf pentru Constantin, compus de Urmuz, s-ar fi potrivit din multe puncte de vedere, mai ales că 1914 este anul în care „îl obsedează gândul morţii. Tremură de groaza ei” (Nicolae Balotă, în Urmuz, Editura Dacia, 1970, pag.  31), anul în care scrie mult citata „odă” dedicată revolverului, „suveran al lumii”. Numai că se pare că este un auto-epitaf, scris chiar de Constantin.

A descoperit asta dna Ana Olos, urmuzolog din Baia Mare, care mi-a trimis câteva pagini scanate din Memorii [Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950)] de Constantin Beldie, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. Între timp, am făcut rost de carte. Aproape 400 de pagini extrem de dense, tipărite cu litere mici, şi extrem de interesante, scrise de un personaj implicat din plin în viaţa culturală (literară şi gazetărească deopotrivă) şi politică a primei jumătăţi a secolului trecut. (A trăit între 8 septembrie 1887 şi 11 iunie 1954, Wikipedia spune că s-a născut la Stroeşti-Argeş, dar de fapt tatăl său era de aici, descendent al unui pandur de-al lui Tudor, C. Beldie s-a născut în Bucureşti.)

Data viitoare, voi prezenta pe scurt cartea, reluând paragraful referitor la poemul dinainte. Până atunci, anunţ doar faptul că volumul beneficiază de o consistentă prefaţă, scrisă de un alt stroeştean, cu siguranţă cunoscut cititorilor, anume profesorul şi omul de cultură Nicolae P. Leonăchescu (9 iulie 1934 – 4 august 2019).

This entry was posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022. Bookmark the permalink.