Domenico Jacono despre Urmuz

Ediţia critică Urmuz. Schiţe şi nuvele aproape… futuriste apărută la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în 2017 (ediţia a II-a), sub îngrijirea şi cu un consistent studiu introductiv de Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române, bun cunoscător al suprarealismului românesc şi european, are un cuvânt de încheiere semnat de Domenico Jacono. Numele sună italian, dar este vorba despre un „anticar vienez şi traducător din literatura română”, după cum îl prezintă Ion Pop la începutul cărţii, care i-a „semnalat existenţa în colecţiile Bibliotecii Academiei Române a unui alt set de manuscrise, pe care le descoperise, la rându-i, graţie unui articol publicat de regretatul critic şi cercetător George Muntean în revista Manuscriptum, nr. 3, din 1975”.

Sar acum la finalul volumului, la „Paginile bizare ale lui Dinu Pillat – o descoperire”, amintitul cuvânt de încheiere, în care Domenico povesteşte seria de întâmplări norocoase care l-a dus la ceea ce e cunoscut acum drept „Caietul roşu”. Era în 2007, când, „aprofundând literatura lui Urmuz”, pregătind o traducere în germană a acestuia, absolvea un stagiu de traducător în România. Spune „anticarul vienez” (internetul nu numai că îi confirmă preocupările, dar dă detalii de tot interesul privind anticariatul său din Viena): „Dar destinul mi-o luase înainte, cu o coincidenţă stranie”. Era vorba despre descoperirea numărului din 1975 din Manuscriptum, în care G. Muntean vorbea despre caietul cumpărat de BAR, în 1955, de la sora lui Urmuz, Eliza V. Vorvoreanu, printr-un intermediar, operaţiune intermediată la rându-i de Dinu Pillat, drept care catalogul BAR „ascunsese” caietul sub numele acestuia din urmă. A trebuit să treacă două decenii, până să vină un vienez cu nume italian, vorbitor de limbă română, să-l scoată la lumină!…

Ideea de „coincidenţă stranie” trebuie reţinută, fără a cădea neapărat în… fandaxie: biografia post-mortem, dacă se poate comite o asemenea sintagmă, a lui Urmuz este plină de întâmplări cu probabilitate mică, dar cu efecte solide – pot oferi o mică colecţie din experienţa proprie în domeniu din ultimii ani…

În cazul de faţă, „caietul roşu” a semnalat mai multe lucruri: Urmuz s-a gândit la un volum al prozelor sale, le-a transcris într-o formă „finală” (chiar dacă modificări, îndreptări, ştersături apar şi în caiet…), a găsit şi un titlu de tot interesul, Schiţe şi nuvele… aproape futuriste (evidentă aluzie ironică la futurismul italian, la Manifestul lui Marinetti din 1909). Mai sunt şi clarificări locale, preluate în ediţia critică amintită, cum este amănuntul important, semnalat şi de Domenico Jacono, cum că Urmuz a scris că Ismail îl folosea pe prietenul său Turnavitu drept „şambelan” la viezuri, nu „salam”, cum s-a scris de obicei, formă cam fără noimă.

Finalul textului lui Domenico conţine însă un paragraf de tot interesul, pe care îl reiau aproape în întregime.

„Deci din trei motive mă bucur pentru apariţia acestei ediţii. Primul, pentru că reaminteşte opera unuia din cei mai mari scriitori români. [Fraza aceasta ar trebui scoasă cumva în evidenţă, scrisă cu litere aldine, de exemplu, pentru că se alătură altor aprecieri similare semnate de cunoscători ai literaturii avangardei, pe care ar trebui să-i luăm mai mult în serios când vine vorba despre concitadinul nostru Urmuz – nota. m., Gh.P.] Al doilea, pentru că mă pot număra şi eu printre cei care au moşit acest lucru şi, al treilea, pentru că furnizează o bază întregită a textului pentru noua mea traducere în limba germană, (…) aşteptând să ia formă de carte pentru a-l răpi din nou şi pe cititorul german în cu adevărat bizarele pagini urmuziene.”

Mulţumim, Domenico (şi sperăm să te întâlnim în Anul Urmuz 2023 la Curtea de Argeş)!…

This entry was posted in La curtea lui Urmuz vol. 3 - 2022. Bookmark the permalink.