Continui a căuta asemănări între Urmuz şi Eminescu. O cultură impresionantă la amândoi: limbi străine, literatură, arte, mitologie, filosofie. Transpar acestea din scrieri, sunt analizate, de exemplu, în Ana Olos/Anagaia, „În căutarea lui Urmuz”, Ed. Eikon, Bucureşti, 2022, şi Lucian Costache, „Urmuz sau Despre paradox”, 2 volume, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020, ambele titluri apărând în Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş, serie în care au fost publicate şi alte volume urmuziene. Filosofie mai ales germană; în cazul lui Urmuz, cea de la schimbarea de secole, existenţialismul în primul rând, Kierkegaard, Nietzsche…
Ambii au fost precoci, conştienţi de menirea lor încă din copilărie-adolescenţă. „Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material!” spunea Eminescu, la 16 ani, la prima călătorie prin Transilvania. Referitor la Urmuz, citez din textul invocat mai devreme al lui Vasile Voiculescu: „Ascuţit la minte şi copt înainte de vreme, Urmuz ne-a fost căpetenie, îndreptar. Fiul unui medic care se ocupa şi cu filosofia, Urmuz, încă de copil, era chinuit de problemele mari ale metafizicii… Nu era ocazie să nu discutăm despre suflet, despre lume, mai ales despre Dumnezeu.”
În ciuda frapantei diferenţe de întindere a operei (ignorăm, în cazul lui Urmuz, „miticismele” care au circulat oral, nefiind consemnate în scris, caietele şi partiturile pierdute), posteritatea celor doi este (la fel de) impresionantă. Cu multe sincope, perioade de „uitare” în cazul lui Urmuz, dar, în comparaţie cu numărul de pagini pe care le-a publicat, considerată în mai multe locuri ca uluitoare. Două argumente recente, numerice, despre care s-a mai vorbit în revistă: numărul de traduceri şi numărul de portrete realizate de graficieni din toată lumea. (Apropo: la cele peste 200 primite în primăvară de Nicolae Ioniţă, Ploieşti, s-au adăugat vreo 60 de portrete primite separat, de Lucian Dobârtă, în cadrul Festivalului de Caricatură „Mărul de Aur”, Bistriţa-Năsăud, 2023, despre care voi vorbi separat – o expoziţie se va organiza la Curtea de Argeş, în noiembrie.)
O asemănare interesantă, iarăşi surprinzătoare dacă ţinem seama de volumul scrierilor publicate de Urmuz, este faptul că în ambele cazuri studiul operei s-a constituit într-o ştiinţă dedicată, eminescologia, respectiv, urmuzologia. Din câte ştiu, în cultura română se mai folosesc numai doi termeni similari, brâncuşiologie şi cantemirologie. În ceea ce priveşte „ştiinţa despre Urmuz”, termenul a fost propus încă din 1998: Anagaia/Ana Olos, „Pelicanul sau babița (Introducere în urmuzologie)”, Ed. Umbria, Baia Mare, 1998 (cu revenire, un an mai târziu: Anagaia/Ana Olos, „În subteranele textului. Pâlnia și Stamate (Introducere în urmuzologie II)”, Ed. Umbria, Baia Mare, 1999).
Mai adaug, pe acest palier, oarecum exterior, că biografiile celor doi încă mai suportă discuţii, interpretări, investigaţii – iar pentru Urmuz (şi familia lui) mai avem lucruri de aflat şi chiar mai apar din când în când noutăţi.
Aminteam la început că legături-comparaţii între Urmuz şi Eminescu s-au mai făcut. Primele referiri ţin, cum este de aşteptat, de poziţia lui Urmuz vizavi de Eminescu. Eliza Vorvoreanu o spune pentru prima dată: „Dintre poeţi era în admiraţia lui Eminescu şi a poeţilor simbolişti francezi”. Nicolae Balotă, în celebra (pe drept cuvânt) monografie „Urmuz”, Editura Dacia, Cluj, 1970, preia informaţia: „Ar fi vrut să călătorească pe urmele exploratorilor, să cunoască întreg globul, să cerceteze obiceiurile tuturor popoarelor [asta aminteşte şi de curiozitatea ştiinţifică]. Se mulţumea, deocamdată, să iasă la plimbare, cu poeziile lui Eminescu la subsuoară.” (pag. 14)
Voi continua, cu menţionarea unor asemănări mai „de fond” între cei doi.
Gheorghe Păun